În recenta sa carte, Frânturi de visuri spulberate (Editura Proema, Baia Mare, 2008, ediţie bilingvă româno-arabă), scriitorul Mazen Rifai caută eliberarea de sub presiunea timpului aflându-se permanent sub spectrul miticului. Folosindu-se de planul real al culturii, autorul reuşeşte în cele 12 povestiri să realizeze transpunerea imaginii mediului natural (scriitorul s-a născut la Alep, în Siria) în actul cultural la care suntem părtaşi. Pe parcursul derulării creaţiei artistice a acestui prozator este evident mitul originar, căci nu la întâmplările sau faptele de zi cu zi ne referim noi, ci la un act de cultură al unui om obişnuit cu sensurile cuvintelor ce nu de puţine ori au puterea de a ne lumina chipul, ori de a determina retragerea în turnul de fildeş.
Fie că e vorba despre dragostea pentru iubită, fie că e vorba despre dragostea faţă de proprii copii, ori dragostea faţă de părinţi, în toate textele acestei cărţi autorul încearcă să împace exigenţele raţiunii cu cele ale inimii. A încerca însă o demonstraţie raţională din punctul de vedere al unei credinţe este mai greu de realizat când se pune problema păcatului originar, aşa cum aflăm încă de la prima povestire intitulată sugestiv Întâlnirea cu trădarea. Problema păcatului originar nu a fost pusă doar într-un spirit de intoleranţă dogmatică, ci şi într-o manieră profund dramatică. Starea de tensiune interioară e capabilă să transforme principii religioase şi filozofice atât în resorturi ale gândirii cât şi în resorturi ale sufletului.
Abordarea temei dezrădăcinării, în scrierile acestui autor, nu este întâmplătore însă nu este nici un refugiu artificial. Când starea emoţională ajunge la punctul său culminant atunci intervine fisura, golul pe dinăuntru şi pe dinafară. Pentru ieşirea din acest impas, scriitorul recurge la memorie ca la un element al autocontrolului. „Memoria aceasta perfidă, leneşă, moartă, azi, dintr-o dată s-a trezit cu o acuitate neobişnuită şi a început să deruleze o bandă lungă, perfectă, de mare fineţe, a amintirilor cu tatăl meu, la bine şi la rău, din fragedă pruncie şi până în ziua negrei despărţiri. Şi banda rulează la nesfârşit ca un coşmar, indiferent dacă sunt treaz sau dorm.“ (Moartea tatălui meu).
Fraza condensată şi tendinţa discursului spre poetic, mă determină să cred că Mazen Rifai poate să ne surprindă cu un volum de versuri. De altfel, cred despre aceste povestiri că, la început, au fost poeme de dragoste, poate chiar poeme în proză. Dacă lucrurile stau aşa cum le-am perceput la această lectură, atunci înseamnă că autorul a ales varianta intrării în literatură în stil matematic, ceea ce nu este rău deloc, ba dimpotrivă: e o acţiune de luat în seamă întrucât conştientizează punctul în care se află faţă de cel la care trebuie să ajungă. De asemenea, trebuie remarcată precizia construcţiei într-un scenariu realist şi modul simplu de intra în subiect.
Elemente fundamentale ale unităţii existenţiale precum iubirea, viaţa şi moartea sunt abordate într-o scriere originală iar mesajul acestei cărţi nu e de neglijat : dragostea are sens unic în cazul acestui scriitor.
Lucrările grafice semnate de artista Sarah Shamma se adaugă celor 12 povestiri la a căror traducere din limba arabă, alături de autor, şi-a adus contribuţia din plin scriitorul şi profesorul dr. George Grigore de la Facultatea de limbi şi literaturi străine, Catedra de limbi orientale a Universităţii Bucureşti.
Printre referinţele adăugate acestei elegante cărţi, le semnalez pe cele semnate de scriitorii Angela Furtună şi Mihail Gălăţanu, ei înşişi autori de înaltă ţinută artistică.