O trilogie comică a României contemporane (o „epopee eroi-comică” sau chiar o „ţiganiadă” cum spunea Ioan Budai Deleanu), a scris prozatorul George Rizescu, profitând de implicarea sa în administraţia postrevoluţionară care i-a permis contactul direct cu toate structurile politice dar mai ales cu toată tipologia politică pe care o caricaturizează fără milă. Sigur, înzestrarea literară a lui George Rizescu a avut de pierdut de pe urma funcţiilor sale în administraţie dar ceea ce a pierdut ca scriitor a câştigat ca sursă de inspiraţie. Sunt trei volume masive (Saga lui Salvache, Parlamentarii lui Salvache şi Marea spovedanie) al căror erou este aşa numitul Igor Salvache (denumit mai târziu Igor Salvache Romanu) ca să nu mai existe niciun dubiu că este vorba de Frontul Salvării Naţionale şi de liderii săi.
Tonul aparent frivol al naraţiunii se hrăneşte, însă, din sursele originare ale romanului comic european de la François Rabelais şi Scarron, trecând prin maeştrii români ai genului, de la Alecsandri la Caragiale. Mărunţelu şi Marigela din primul volum (Saga) se ceartă aidoma Vetei cu Chiriac din O noapte furtunoasă. Dar adevărata artă, aceea a parodiei, este imposibil de separat de Mazilu chiar dacă autorul ar putea pretinde că nu l-a citit. Spre adeverire am putea aşeza din belşug citate paralele, dacă am avea spaţiul necesar. Nu numai tehnica de a rosti ceva lăsând să se înţeleagă altceva (parodia însăşi, care este procedeul de bază al cărţii şi instrumentul preferat al autorului, dar şi caricaturizarea onomastică furibundă indică o fire pasională gata să se tempereze scriind pamflete). Caricaturile onomastice sunt directe şi ireverenţioase ca pe vremea părinţilor satirei (Rabelais cu ai săi Gargantua şi Pantagruel, inegalabili prin masivitatea caricaturii, iar la noi, Alecsandri cu Bârzoi şi Lunătescu, Sandu Napoilă şi Clevetici, Caragiale cu Brânzovenescu, Dandanache şi Caţavencu, dar mai ales la ruşi, începând cu Gogol). În Revizorul, numele personajelor denumesc viciile lor astfel că Primarul se numeşte nici mai mult, nici mai puţin decât Skvoznik Dmuhanovski! Personajele lui George Rizescu se numesc Jean Bordel (cel cu zâmbetul inconfundabil), Igor Salvache Romanu care a salvat Frontul Salvării Naţionale dar a distrus tot ce era de distrus. Nimeni nu îl poate confunda chiar dacă este ascuns sub acest costum de scenă. Este o pramatie absolută care distruge tot ce atinge pentru a fura ce mai rămâne. Seria caricaturilor este inepuizabilă şi continuă cu Târfăcilă – şi el uşor de recunoscut eliminând uşoara deformare caricaturală şi cu Brucancea, mai ales Brucancea, cel cu batista de mătase dăruită de Ana Pauker într-o mână şi cu havana eternă de la Fidel Castro. Un portret numai bun de pus în ramă, dar despre morţi numai bine. Pe margine se agită analişti politici de teapa lui Pileavră (poate o caricatură combinată de la „pileală” cu „javră”) care pune diagnosticul noii societăţi capitaliste româneşti în stil mazilian: de la teoria comunistă toţi pentru unul, unul pentru toţi am trecut la teoria capitalistă fiecare pentru el. Şi mai mult: „cinste, dreptate, adevăr, dreptate socială, echitate, etică şi nu mai ştiu ce asemenea fantasme, aparţin unui trecut de care nu vrem să ne mai amintim”. Să citeşti cele o mie cinci sute de pagini de George Rizescu înseamnă să râzi şi să te cutremuri. Nu-ţi vine să crezi că revoluţia a fost făcută de javre şi refuzi să crezi că spiritul destructiv al lui Romanu îi poate aduce atâta glorie. Ajungi la definiţii filozofice privind legătura tandră dintre bine şi rău, dintre edificare şi distrugere. Acţiunea diversionistă a lui Salvache la stână, unde fundează o crescătorie de lupi pentru a se alege praful de oi este, poate, cea mai potrivită expresie a relaţiei aparent nocive dintre bine şi rău, viaţă şi moarte, vinovat şi victimă. Nu mai vorbim despre Marea spovedanie care este o versiune coruptă a Marelui Inchizitor din Dostoievski. Modelele lui George Rizescu sunt de cea mai bună calitate A gândi lumea glumind este, poate, marele merit de căutat în această trilogie comică postcomunistă. Dar, în ramificaţiile sale, este o frescă a societăţii europene contemporane cu trimiteri în dreapta şi în stânga României. Un manual de politică în acelaşi timp. Sau mai mult, o metodă de a nu face politică. George Rizescu se preface a fi umorist dar, de fapt, este un foarte bun psiholog ca toţi caricaturiştii. El este capabil să pătrundă în circumvoluţiunile personajelor sale, şi chiar să li se substituie, devenind, pentru o clipă, personajul însuşi. Este remarcabilă capacitatea de înscenare care ne recomandă un autentic autor dramatic. De altfel, dacă ar trebui făcut ceva urgent cu trilogia lui George Rizescu, acesta ar fi un scenariu de film datorită însuşirilor vizuale şi cinematografice ale romanului.