Arcadia à rebours a lui Octavian Soviany

Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să-ţi spun cine eşti – o vorbă străveche ce poate da seamă şi pentru judecata textelor unui creator de literatură, chiar dacă, adesea, acesta din urmă uzează de tot felul de tertipuri ca să-l înşele pe cititor, să-l îndrume pe alte căi, să-l împingă în „ceţurile” ficţiunii, dincolo de limitele unei „realităţi reale” incontrolabile, angoasante, într-o mişcare browniană care a ajuns să nu mai mire pe nimeni. Cum face şi altfel, ascunzându-se sub alte feţe, dar recunoscându-şi-le – cum găsim la Nicolae Breban care, la Mantaua lui Gogol (din care „ne tragem cu toţii”…) adaugă Dostoievski şi Nietzsche drept părinţi spirituali adoptaţi deliberat.
Atunci când descoperi „înşelătoria”, rămâne întrebarea cât avem în creaţie actor şi cât mască; şi care dintre ele aparţine „viului”, respectiv jocului. Undeva pe-aici, la această dilemă, te conduce lectura textelor poetice ale lui Octavian Soviany.
Critic aplicat şi erudit, îşi re-varsă condiţia asumată şi în poezie ori teatru. În forme lesne recognoscibile îşi joacă cu ironie şi tandreţe, cruzime ori nesmintită dragoste propria existenţă spirituală locuind într-o aparent permanentă revelaţie. Mecanismele retoricii poetice par a nu avea secrete pentru domnul Soviany. Poemele „de modă veche” în care-şi face mâna de ani buni au devenit un fel de marcă personală şlefuită de timp, precum o monedă purtată mai multe vieţi în buzunar.