Precum domnii fanarioţi veneau de la Istanbul cu alaiul lor de dregători, aşa a venit de la Bucureşti, la şefia revistei Argeş, poetul Gheorghe Tomozei. O echipă, să recunoaştem, de excepţie, cu care a reuşit să facă cea mai bună revistă în epocă: Florin Mugur, Ilie Purcaru, Dan Cristea, Cezar Ivănescu Al. Cerna-Rădulescu. La început a fost şi nu a fost întâmplarea. După plecarea redactorului-şef Mihail Diaconescu la un lectorat de limba şi literatura română din Germania, girată de regretatul Ion Popovici, revista intrase în declin. Cum pe plan local încă nu se evidenţiase o personalitate puternică şi cu multă experienţă, autoritatea locală nu era dispusă la experimente cu începători. Soluţia, prinţ străin.
Era tocmai la vremea când poetul Florin Mugur, ostracizat la o şcoală din Cobia, bătea drumul spre revistă, sperând obţinerea de ajutor de la soţia de atunci a primului secretar, evreică şi ea, cu ştampila unui lagăr de exterminare, de unde a scăpat ca prin minune. Dar, datorită unor dificultăţi de sănătate şi de altă natură, nu i se putea acorda lui conducerea revistei chiar la nivel de redactor-şef, deşi proiectele sale erau atrăgătoare. Într-o asemenea împrejurare el a fost primul care l-a propus pe Gheorghe Tomozei, coleg de la Şcoala de literatură. Idee susţinută cu frenezie şi de poetul Dan Rotaru, vechi membru al redacţiei, căruia tocmai îi cedase apartamentul său Mihail Diaconescu. Poate că au mai fost şi alte demersuri. Cert este că Gheorghe Tomozei, redactor-şef la revista Luceafărul, a impus nişte condiţii excepţionale pentru vremea aceea: să-şi formeze echipa din oamenii pe care-i doreşte, să poată să-i înlocuiască pe vechii redactori oricând găseşte de cuviinţă, să aibă mână liberă din toate punctele de vedere, fără amestecul autorităţilor regale cu excepţia primului-secretar al Comitetului Judeţean de Partid, Gheorghe Năstase, căruia i s-a pus la dispoziţie şi o rubrică permanentă în paginile revistei. Şi a început treaba.