Ne-ai părăsit pe neaşteptate, Cezare, la 24 aprilie 2008, cu trei zile înainte de noaptea Învierii… Ce plecare paradoxală! Am tresărit când ţi-am văzut chipul încadrat în chenar negru pe ultima pagină a revistei din aprilie. Emoţia a fost copleşitoare pentru mine când te-am văzut înconjurat de câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut la redacţie în urmă cu aproape patru decenii, prin 1971, cu aparatul foto ce-l adusesem tocmai din îndepărtatul Petersburg, pe roll-filme alb-negru AGFA, developate şi copiate în laboratoare improvizate, de la 9 seara la 4-5 dimineaţa… Pe atunci nu bănuiam că instantaneele vor intra în Istoria literaturii: tu alături de Otilia Nicolescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Cerna-Rădulescu, M. Ilovici, Miron Cordun. Şi de Dora Cherteş… Ce te-ai mai bucurat când le-ai văzut!… Ai dat de băut la Bardézi, peste drum de Sfântul Anton, lângă teatru…
Imagini din memorie m-au năpădit, proiectându-mă în anii rodnici de la redacţia Argeş, când am fost alături… ani buni… Cândva sper să aştern pe hârtie aceste amintiri.
Te evoc într-un episod, când ai apărut pe scena de la Casa Tineretului, în 1971, interpretându-ţi, în manieră inconfundabilă, versurile. Îmi răsună, dragă Cezare, în suflet şi acum, după atâta amar de ani, acordurile înfiorate ale cântului:
Amintirea Paradisului
Când eram mai tânăr
şi la trup curat,
Într-o noapte, floarea mea,
eu te-am visat.
Înfloreai fără păcat,
într-un pom adevărat
Când eram mai tânăr
şi la trup curat.
Nu ştiam că eşti femeie, eu bărbat
Lângă tine cu sfială m-am culcat
Şi dormind eu am visat; tu, visând,
ai lăcrimat
Când eram mai tânăr
şi la trup curat
E pierdută noaptea aceea
de acum!
Carnea noastră, de-i mai ştii
al ei parfum
Poamele ce-n poame stau,
gustul cărnii tale-l au
Şi cad mâine toate, putrede,
pe drum.
Fă-l să fie, Doamne Sfinte,
numai om
Pe acel care ne-a ispitit sub pom
Şi când pomul flori va da,
fă să-i cadă carnea grea,
Cum cădea-va, după cântec,
mâna mea…
Fie-ţi amintirea veşnic luminoasă şi creaţia dăinuitoare în timp!