Observăm că acum parcă scriitorii tineri nu mai debutează. Te trezeşti cu ei direct la lansarea propriilor cărţi, cărţi de care nu se mai ştie care e prima, care a doua, a nu ştiu câta, contează doar că îngroaşă rafturile. De debutul în reviste nici nu mai poate fi vorba. Cum era mai deunăzi? În secolul trecut, vai!, în mileniul trecut? Parcă erau mai multe emoţii, invers proporţional cu numărul revistelor şi editurilor. Cum se debuta în revistă, după stagii serioase în cenacluri şi la poşta redacţiei, cum se debuta editorial, încercăm să aflăm de la dvs. Ce odisee, ce poveşti, ce anecdote vesele şi triste au stat în spatele debuturilor dorim să ne împărtăşească invitaţii noştri la ancheta de faţă. Cândva, la început era… debutul.Mai întâi a trebuit să scriu. Şi scriu… de când am luat creionul în mână şi am învăţat… să scriu (alfabetul).
Cam prin clasa a patra mi-a venit şi dorinţa de a publica. Şi-am trimis de câteva ori poezii la Scânteia pionierului. Ani de zile am tot primit scrisori, periodic, timbrate, de la ei, să nu mai plătesc eu timbrul de expediere, mă încurajau în răspunsul lor totdeauna, dar nu mai ţin minte dacă mi-au şi publicat ceva. Îmi dădeau însă tot timpul sugestii de cum să scriu (pe linia partidului, bineînţeles, iar eu nu mă încadram în… tematică).