În Şcoala de Literatură erai vinovat şi pentru ce ai făcut şi pentru ce n-ai făcut. Venea Imre Portik noaptea beat şi înfuriat, s-ar fi bătut şi nu avea cu cine, pentru că toţi tăceam cu păturile trase peste cap, da cu pumnii în uşile dulapului, plesnea furnirul, săreau ţăndări din scândură, dimineaţa eram adunaţi şi puşi în discuţie cu toţii că s-a întâmplat aşa ceva. Bine – bine, el este cel care a făcut-o, desigur, dar noi? Noi unde am fost? Noi ce am făcut? Cu ce l-am ajutat să nu alunece în greşeală? Unde am fost? Nu ne simţim cu nimic vinovaţi? Ne facem autocritica, e şi vina noastră, ne luam angajamentul…
Turbez. Las capul în jos ca să nu mi se citească mânia în ochi. Eminenţa cenuşie mă evidenţiază: „Uite, tovarăşul Ioniţă îşi însuşeşte critica!” Portik îşi face şi el autocritica şi scapă cel mai uşor.
Tovarăşul Hoajă crede în puterea educativă a colectivului. Chiar aşa suntem organizaţi. Mereu împreună, mereu cu ochii unii pe alţii, mereu cu ajutorul tovărăşesc gata pregătit.
Una dintre cele mai aberante metode este studiul colectiv. Să învăţăm împreună. Pe grupe de câte 2, 3, 4. Echilibrate. Cei foarte buni cu cei foarte slabi şi cu cei mijlocaşi. Bineînţeles cu un responsabil. Păi cum să nu-ţi vină să-ţi iei lumea în cap…
Portik recidivează. De data asta, este şi mai rău, îşi zdrobeşte pumnii lovind pereţii. Ce o fi o fi, mă vâr în el. Ştiu că ceilalţi, care se prefac, iarăşi, că nu văd şi nu aud nimic, nu-l vor lăsa să mă omoare. Scrăşneşte din dinţi, îşi înfige mâinile în umerii mei, mă priveşte sălbatic şi mă zguduie.
– Cine eşti, tu, mă?