***
Ies din spital şi aerul rece şi proaspăt mă loveşte puternic în nări. Străbat încet, fără grabă, drumul de la spital spre staţia de autobuz, mirată de curajul cu care picăturile de ploaie se strecoară prin părul meu, mângâindu-mă pe obraji în jos, jucându-se cu buzele mele, făcându-se calde încât nu mai ştiam dacă sunt ele ori sunt lacrimi. Singură, aştept autobuzul în staţia plină de oameni cunoscuţi. Urc în autobuz şi caut un loc unde să privesc pe fereastră şi să evit privirile celor din jur ori încercarea cuiva de a purta cu mine o conversaţie… Simt putoarea din jur, dar nu mai am greţuri. Cu câteva zile în urmă am pierdut copilul…
A fost o fetiţă…
S-a născut la şase luni.
A fost prea mică.
M-am trezit dimineaţa la cinci, în dureri violente şi nu mă puteam abţine să nu ţip… M-au dus la spital şi la şase am născut în sala de gardă; nu mai fusese timp să mă ducă sus în sala de naşteri.
– Eu sunt în luna a şasea, puteţi să-mi opriţi durerile? Eu nu trebuie să nasc! Eu mai am trei luni!
– Nu mai e nimic de făcut…, şopti sora şi cu asta îmi frânse brusc aripile cu atâta durere cum nu mai simţisem până atunci. Durerea mai plânge, tare, în mine şi-acum. Nu vorbesc cu nimeni. Nu vreau să vorbesc cu nimeni despre asta. Am vorbit destul la spital. Când au venit la fiecare două ore să mă întrebe ce s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat şi ce aţi făcut. A fost avort spontan sau unul provocat, eram întrebată de fiecare dată, ca majoritatea femeilor din salon… Auzeam cum o altă femeie este întrebată: V-aţi băgat o coadă de trandafir în vagin? Sau alta: Aţi sărit de pe dulap şi n-aţi pierdut, apoi aţi stat cu fundul în apă fierbinte trei zile… După care v-a pornit hemoragia?
 De ce mă bagă şi pe mine în aceeaşi oală? Eu am vrut copilul…
Cine are bani face un chiuretaj cu un doctor care nu se supune legii. Cine nu are bani recurge la cele mai traumatizante metode fizice şi psihice, aşa cum le-am cunoscut pe acele femei…
O femeie care pierduse a treia sarcină, începu să povestească despre o prietenă de-a ei, Dora, care trăia într-un sat de munte, departe de un doctor şi avea deja şase copii…
– Când a văzut că e iarăşi însărcinată a hotărât că va face orice să-l avorteze. A încercat cu metoda foarte cunoscută a înţepării fătului cu orice fel de obiecte ascuţite, dar nu a reuşit. Norocul ei că nici n-a făcut vreo infecţie… Burta ei creştea, copilul acela se încăpăţâna să vină pe lume cu orice preţ… L-a ascuns pe sub haine cât a putut, nimeni nu ştia că ea e gravidă. Bărbatul i-a plecat de acasă cu oile înainte să afle de copil şi nu a mai dat pe acolo câteva luni… Când i-a venit ziua le-a zis copiilor să stea liniştiţi în casă câteva ore că ea trebuie să plece în vecini. Era ger afară, şi-a luat un cojocel pe umeri şi a ieşit în spatele casei. A stat acolo şi s-a scremut, a gemut ca un câine, înfundat, să n-o audă copiii din casă până a scos un dolofan roşu pe care l-a înfăşurat cu nişte cârpe şi l-a dus în fundul grădinii şi l-a îngropat în fân. Se gândea ea că se va întoarce în câteva zile, după ce se mai întremează, şi-i sapă o groapă şi nimeni, niciodată, nu va afla… S-a întors în casă şi a stat în pat, nemişcată, ore în şir… Copiii erau tare cuminţi. Se şuşoteau pe la spatele ei şi o întrebau ce să-i dea să se simtă mai bine… Şi toţi şase, cu rândul, o păzeau şi aşteptau ca ea să-şi revină… Târziu, noaptea, s-a ridicat din pat şi numai într-o cămaşă subţire pe ea a fugit în grădină, s-a aruncat în genunchi şi a început să scormonească plângând prin fânul amestecat cu zăpadă. Nu găsea nimic şi ţipa de durere. În spatele ei, unul din copii o privea încremenit:
– Nu mai plânge mamă, l-am adus în casă imediat după ce l-ai pus acolo…
Mi s-a pus un nod în gât pentru multă vreme…

***
Mi-e foame. Ajung acasă şi găsesc frig. Nu este nimic de mâncare. Aş vrea să gătesc ceva, dar mai am dureri şi n-am din ce.
– Mă duc la mama să văd ce are de mâncare…
– Mergi singură, eu nu vin…
Mama stă aproape. Intru în curte. Intru în casă şi evit privirile lor. Mă simt vinovată şi neputincioasă. Ei tac prea mult. Încerc să acopăr tăcerea. Tata îşi face de lucru pe afară. Nu se uită deloc la mine. Tăcerea lui înseamnă „asta e pentru că nu m-ai ascultat…” Mama îmi încălzeşte o farfurie cu supă.
– Am făcut-o pentru tine…
Iau şi mănânc cu poftă şi nu spun nimic.
Nu prea avem ce să ne spunem, pentru că vorbim prea mult fără cuvinte. Găsesc repede un pretext să plec ca să evit să plâng în faţa lor. Mama mă strigă din pragul uşii să-mi spună că a uitat să-mi dea nişte mâncare. Iau pachetul şi plec mulţumindu-i, dar fără să ridic ochii spre ea.

***
Zilele curg foarte greu şi iarna e lungă. Umbre de copii aleargă prin casă şi sunt foarte speriată. Nu pot spune nimănui. Cine m-ar crede? Uite chiar acum! Aleargă spre uşă! Prinde-l!
E frig în casă, e frig în mine… Oriunde mă aşez şi merg e frig… Într-o zi o să mă mut în ţări mai calde… Plec de acasă în vecini, ca să ţin focul stins peste zi şi să economisesc din lemne… Îmi iau ceva de tricotat şi plec. N-am ştiut să tricotez până acum. Am învăţat repede. Stau în compania unor femei mult mai în vârstă decât mine. Mă simt vinovată de câte ori mă întorc acasă. Mă simt vinovată când îmi dau socoteală mie… Din când în când o femeie grasă şi roşie dă tonul: „Fetelor, azi mi-am spălat perdelele şi nu mai am nimic la ferestre, aşa că trebuie să vorbim fără perdea”… Toată lumea râde când aude solemnitatea anunţului. Sunt luni de zile de când trăiesc cu durerea în inimă. Ce este foarte ciudat e că, deşi nu am văzut făptura căreia i-am dat viaţă, simt prezenţa ei în tot ce fac. Mă învinovăţesc de mii de ori că nu am stat cu ea cele câteva ore cât a trăit. Nu am putut să mă ridic din pat. Când m-am ridicat, cu sângele curgând şuvoi după mine, am urcat etajul care ne despărţea ca să aud cuvintele:
„– Nu mai este…”

***
Una din verişoarele mele a cumpărat o casă. M-a întrebat dacă vreau apartamentul în care a stat. Vreau, cum să nu-l vreau… Apartamentele se repartizează cu pile, când ai un loc de muncă, de la primărie. Dacă nu ai pile, stai la coadă ani de zile. Cine are pile poate să aibă un apartament mult mai repede. Sunt norocoasă dacă ea îmi dă apartamentul ei şi putem aranja cumva să nu se afle… Mă duc să-l văd singură. Superb, zona e foarte bună şi totul e foarte îngrijit. Încep să-mi dau drumul la imaginaţie. Asta-i camera copiilor. Aici e dormitorul nostru. Pun o canapea de piele aici… Pe peretele ăsta încape tot ce am pictat eu în ultimii ani, înainte… Am „mobilat” apartamentul deja, până s-a întors Mihai de la serviciu.
– Aş vrea să preluăm apartamentul ei…, sugerez eu cu o voce sugrumată… pentru că ştiam demult poziţia lui.
– Vrei să te muţi la bloc, să mori de foame?
– Ar fi mult mai uşor, am avea o baie… Am avea spaţiul nostru, ar fi mai bine pentru mine…
– Îţi construiesc eu o baie!
– Când, că au trecut deja doi ani de când aud povestea…
– Atunci mută-te singură la bloc!
– Mă mut!
Plâng.
– Plângi ca o proastă! Ţi-am spus că eu nu mă mut de aici. Nu-l las pe tata, după câte a făcut pentru mine!
– Bine, stai însurat cu taică-tu! Eu plec!
– Poţi să pleci, da’ aici nu te mai întorci!
Nu plec. Rămân şi plâng. Rămân din nou cu sentimentul că am pierdut. Dorinţa de a avea o casă e mai mică decât dorinţa de a-mi păstra căsnicia.

***
Am douăzeci şi unu de ani. Sunt din nou însărcinată. Sunt fericită fără curaj, pe de o parte, însă toate visele mele s-au spulberat, pe de altă parte, cel puţin pentru o vreme. Încerc să mă mai întâlnesc cu mine, dar fug de câte ori mă văd venind… Unde este femeia care visa imposibilul? Îmi petrec zilele la cozi încercând să cumpăr mai multă pâine sau un pic de zahăr. Mihai merge la fabrică cu mai multă plăcere pentru că poate să înveţe, neavând de lucru prea mult în perioada asta. Se închide în baraca lui şi citeşte. Încerc să învăţ şi eu, dar ştiu că mi-am pierdut direcţia. Simt cum ceva e fundamental greşit în tot ce mă înconjoară. Am sentimentul că ceva o să se schimbe radical. Visez noaptea multă lume plină de durere. Mulţimea se face valuri sub bătaia unui vânt puternic. Un murmurat prelung de durere, a mea ori a celorlalţi? Văd în visele mele, se repetă mereu, un coşmar, nu-l înţeleg. Tot ce înţeleg este faptul că magazinele sunt pline cu oţet şi macaroane. Doar oţet şi macaroane. Când e altceva în afară de oţet şi macaroane se cunoaşte după coada care se formează.
Alaltăieri am stat la o coadă şi cum burta mea atârna uriaşă un bărbat m-a îndemnat să intru în faţă. I-am zâmbit cu un mulţumesc, mă simt bine, nu am nevoie. Am simţit cum două sute de ochi stăteau pe mine. Feţele lor nu spuneau nimic. Ochii lor intraseră undeva în orbite şi rătăceau acolo fără să strălucească. Cercetez pe furiş. Nu vreau să mă vadă nimeni. Din atâtea priviri, nici o pereche de ochi nu străluceşte.
Ieri mi-am petrecut toată ziua stând jos, rezemată de un perete în faţa casei. Mintea mea încerca să scormonească ceva de făcut. Trebuie să găsesc ceva care să-mi aducă profit, dar să nu-mi ia libertatea. Trebuie să-mi placă şi să fac cu pasiune. Cred că o să pictez. Îmi caut pânzele pe care le pictasem cu câţiva ani în urmă. Le studiez îndelung şi-mi aduc aminte cât de îndrăgostită am fost când am început să mă joc cu culorile. Nu cred că mai pot să mai fac ceva atât de bine… Doamne, cât m-am îndepărtat de mine… Mă uit într-un ciob de oglindă ce zace lângă zid şi îl arunc repede, cred că e ceva cu sticla aia, nu e bine vopsită. Apare în ea cum că şi ochii mei şi-au pierdut strălucirea şi nu sunt pregătită să aflu acum asta.
***
Mă rotunjesc de la o zi la alta. Sunt slabă, mică, cu o burtă uriaşă. Mi-e greu să dorm pe spate. Mi-e greu să dorm. Mă trezesc noaptea, mă răsucesc greoaie şi-mi mut sub burtă perniţa care o sprijină. Am nevoie câteodată de câteva minute să mă pot întoarce.
– Mihai… Ajută-mă…
– Lasă, nu te mai preface…
 Îmi creşte fericirea când devin conştientă că port în mine o viaţă.
Sunt în aşteptarea fiinţei care va veni. Vorbesc cu ea tot timpul. Ştiu că va fi un băiat. Mai am o lună. Am devenit superstiţioasă şi nu am cumpărat nimic. Oricum Mihai a vrut şi a cumpărat un magnetofon cu zece mii de lei. L-a cumpărat şi acum nu mai stăm aşa de roz cu banii. Nu am protestat. Nu m-am împotrivit. Banii sunt pe mâna mea. Sunt oare pe mâna mea? Fiinţa din mine mă face atât de fericită încât nu mai am nevoie de nimic. Trăiesc cu o credinţă oarbă că totul va fi bine. Muncesc cu plăcere, ore întregi, fără să obosesc. Chiar mai am mult de săpat în grădină. Am strâns varza şi pământul trebuie săpat pentru o nouă recoltă. O să pun salată. Ieri am spălat rufe toată ziua. Azi dimineaţă am avut nişte dureri, dar m-am hotărât să nu le iau în seamă. E ziua când merg la doctor pentru verificare. Mă spăl cu greu. Abia mai ajung la picioare. Îmi fac unghiile şi trag cu penseta firele răzleţite de păr de pe picioare. Mă simt ca nouă. Mâine e cincisprezece septembrie; începe şcoala. Ce mult m-am îndepărtat de ideea de a mai studia… Ajung în oraş cu autobuzul. Merg pe jos o bucată bună. Mă opresc la un chioşc cu îngheţată. Am o poftă îngrozitoare! Oare să mănânc? Dacă trebuie să-mi ia sânge? Când se ia o analiză de sânge trebuie să fii cu stomacul gol…
Savurez îngheţata în drum spre spital. Doctoriţa mea e foarte simpatică. Îmi place mult de ea. A avut grijă de mine de când m-am născut.
– Astea sunt contracţii! Ce-ai făcut?
– Nimic…
– Te internez! Nu pot să te las să mai pleci acasă…
– Nu sunt pregătită… Nu am nimic la mine…
– Parcă te aşteaptă să te pregăteşti…! Niciodată nu te aşteptă. Niciodată nu o să fii pregătită. Ai cum să anunţi soţul?
– Am un număr de la serviciul lui… Ori de la naşa, care poate să trimită pe cineva…
– Bine! Dă-mi-l că sun eu mai târziu. Hei! Curaj! Eşti tânără!
O soră mă conduce cu liftul la etaj. Mă duce într-un salon cu femei în care unele gem, altele stau speriate în aşteptare. Eu sunt tăcută. N-am cu mine decât nişte mărunţiş, care s-ar duce pe ce trebuie să dau la asistente. De unde să ştiu cui trebuie să dau? Sunt aşa de multe… Ieri am lucrat ca o sclavă, azi nasc. Sunt şocată. Am pierdut copilul înainte, fără să fac cine ştie ce efort. Acum am atâta încredere că va fi bine încât nu simt nici o durere.
– Soră! Sunteţi sigură că nu e o greşeală? Eu nu am dureri…
– O să ai…
– Am numai opt luni…
– Poate ai greşit…
– N-am greşit…
– Urcă-te aici. Aşa, deschide picioarele. Aşa.
Închid ochii şi mă las pe mâna lor. O mână caldă se plimbă o clipă pe burta mea uriaşă apoi simt cum cineva îmi taie sacul. Apa curge din mine ca un izvor…
– Gata, îmi zice.
Sunt total dezorientată. Mă întreb de ce m-au tăiat… Nu ar trebui să se rupă natural?
– O să stai în salon o vreme…

(din romanul cu acelaşi nume,
în curs de pregătire)