Singurătatea, boală degenerativă la masa de scris
O pagină de jurnalul în minus: vineri, 4 februarie 2011. De câteva zile sunt singur-singurel acasă (ştiţi că eu locuiesc în apartament, la bloc, în Bucureşti, cu fiul meu; Doina Popa stă la Focşani cu mama ei paralizată la pat, nu va mai veni la Bucureşti decât peste trei săptămâni, a trecut deja una; tocmai a plecat duminică de acasă, din Bucureşti), Laurenţiu e plecat în Spania pentru câteva zile cu prietena lui. Mare minune (fiului nu i-a mers grozav în ultimii ani, a dat faliment cu firmele lui de lux). A profitat de o ocazie, şi-a cumpărat bilete de anul trecut la avion cu 50 de euro dus-întors la Madrid: nu-mi vine să cred, locuieşte la o familie de români acolo, practic e plecat într-un scurt sejur de plăcere între amici. Nici nu ştiu când a plecat miercuri de acasă, nu l-am văzut făcându-şi bagajele, eu dormeam. M-am trezit cu un SMS: „Am ajuns cu bine la Madrid. Acum ne plimbăm ca nebunii prin oraş şi colindăm cafenelele. Pupici spanioli”. Mă bucur nespus pentru el, e o schimbare!
Mă resimt singur-singurel în casă, nu-mi găsesc locul şi mi se blochează mintea. Singurătatea e chiar o boală? Las la o parte faptul că am o problemă specială şi cu spălatul vaselor (de la Crăciun le-a tot spălat prietena fiului, Mirela, sau Doina Popa, când vine de la Focşani, la două sau la trei săptămâni), mă doare încheietura mâinii drepte fracturate, nu pot să strâng buretele de spălat vasele, plin de spuma detergentului, şi să răsucesc farfuriile, cănile. Dar n-am de ales. Rămas singur, conştientizez iar gravitatea singurătăţii, devenită o plagă a acestor vremuri, deşi comunicarea a crescut fulminant pe telefonul mobil sau pe Internet, parcă mai rău s-a agravat. „Şi dacă nu ai motive să fii prietenos, cercetătorii ne dau motive: singurătatea este la fel de nocivă pentru sănătate ca şi 15 ţigări fumate, sau ca o zi de alcoolism. E la fel de nocivă ca sedentarismul şi de două ori mai nocivă decât obezitatea”. Singurătatea ucide, arata, citând cercetători de la universitatea Brigham Young, din Marea Britanie. Natural, degeaba m-am lăsat eu de fumat şi de băut de la 25 de ani, n-am scăpat de ceea ce era şi mai rău: singurătatea. Din prima tinereţe am suferit de singurătate. Vă asigur că e o boală incurabilă. Singurătatea te vulnerabilizează la maximum, sub toate aspectele… Să scapi de singurătate trebuie să fii în relaţii bune cu cei din jur, aud. Iar eu nu sunt în niciun fel de relaţii cu nimeni. Nici măcar în relaţii rele. Stau pe o scară de bloc de scriitori, cu niciunul nu am niciun fel de relaţie, nici rea, nici bună, rareori îi întâlnesc în lift, salut, salut şi atât (eu nu particip nici la şedinţele asociaţiei de proprietari). La locul de muncă (redacţia Viaţa Românească), la fel. Deşi Bucureştiul e plin de rude din partea tatălui meu (au fost 12 fraţi şi surori în familia lui de origine, doi au murit de copii şi unul a dispărut în URSS, dar ceilalţi opt au avut copii, care au copii şi nepoţi la rândul lor, toţi îmi sunt rude de sânge), n-avem nicio relaţie, habar nu avem unul de altul. Într-un fel, mie îmi convine această situaţie, să nu răspund mereu la telefoanele „rudelor” şi „prietenilor”, conştient îmi cultiv singurătatea… Îmi pare rău că fratele meu e tocmai la Adjud cu casa, o soră e la Focşani şi altă soră în Italia, la muncă, prea departe de mine, îi văd din an în paşte (şi cu copiii lor, nepoţi mie, nu sunt în nicio relaţie). Am ajuns până acolo încât am pus o pancartă mare în camera mea cu un citat din Emil Cioran: „De unul singur, chiar şi inactiv, nu-ţi iroseşti timpul. În schimb, aproape întotdeauna îl pierzi de pomană în compania altora. Nici un colocviu cu tine însuţi nu poate fi întrutotul steril. Ceva tot iese, trebuie să iasă, fie numai şi speranţa de a te regăsi într-o zi”. Vă daţi seama, cine o citeşte, se simte jignit… Toată tinereţea şi maturitatea mea m-am amăgit că singurătatea (pe care am conservat-o inconştient) mă ajută la masa de scris. Dar am momente când nu mai pot, nu mai vreau să aud de masa de scris şi citit, vreau şi eu să ies în lume, să uit, să-mi şterg memoria oriunde departe de Bucureşti şi să o iau de la capăt, întors acasă. Dar n-am norocul să dau cu tifla la tot. Tot amân ideea să-mi iau câmpii, să mă tot duc, ba dau vina pe o boală sau alta, ba pe inutilitatea unui asemenea gest la vârsta mea, ba pe faptul că şi acolo unde m-aş ascunde tot singur aş fi. Sunt convins că până la moarte nu voi scăpa de presiunea singurătăţii, că nu voi scăpa de ea „nici mort”. Cât am avut copilul mic, apoi şcolar, m-am luat cu obligaţiile legate de creşterea şi educaţia lui, mi-am distras atenţia de la singurătate. Acum, la 60 de ani (peste câteva zile împlinesc 61, nu-mi vine să cred; înlăuntrul meu nu depăşesc 33-35 de ani, o tot repet), s-a acutizat starea de neputinţă, mă simt o victimă a singurătăţii (probabil că şi singurătatea se simte o victimă a mea). Asta şi fiindcă n-am o „atitudine optimistă” faţă de viaţă: „Se ştie de multă vreme că o atitudine optimistă şi prietenii buni pot îmbunătăţi semnificativ starea bolnavilor”… De unde să iau eu „prieteni buni”? Nu mai e cazul să-mi bat capul cu prietenii buni (altă boală), m-am lecuit. Cel mai tare mă îngrijorează studiile care „arată că singurătatea creşte riscul de a dezvolta boli degenerative precum Alzheimerul”. Dacă într-o zi o iau razna şi eu nu-mi dau seama, mi se pare că sunt normal… Bat în lemn. Totodată, cercetătorii spun că depresia face ravagii la cei singuratici: singurătatea „creşte riscul de depresie” – ce noutate! Interesant că eu am nevoie instinctivă pentru masa de scris de o asemenea boală degenerativă, cum e singurătatea (care implică tot ce e mai rău, de la depresie la Alzheimer). „Singurătatea este discrepanţa dintre ce contacte sociale îţi doreşti şi ceea ce obţii, această discrepanţă având implicaţii importante”, spune şi Chris Segrin, de la Universitatea din Arizona (arată altă publicaţie prăpăstioasă). Asta înseamnă singurătate? Discrepanţa dintre ce contacte sociale îmi doresc şi… Dar eu nu-mi doresc niciun contact social! Sau înţeleg eu greşit cuvântul „social”. Adevărul e că sunt un sălbatic, am oroare de cuvântul „socializare” (pe Facebook mai răspund, dar la Twiter, Linkedin, sau Hi, tot felul de chat-uri, habar nu am ce sunt, de câte ori îmi vin din greşeală e-mailuri să intru în contact cu nu ştiu cine, le şterg din Inbox; mai nou a apărut Badoo, cu figuri care mai de care mai minunate; lăsaţi-mă, oameni buni, în plata Domnului, n-am stofă de corespondent, n-am timp de pierdut cu vorbe). De ce nu m-o fi ajutând singurătatea asta care mă sensibilizează într-atât, la premoniţii şi previziuni? Chiar, aş mai câştiga un ban profeţind în van.