Nu e uşor de găsit Spania. Spania „profundă”, autentica, la ea mă gândesc, ea mă interesa în primul rând. Înainte de plecare am recitit şi citit câteva jurnale de voiaj ale unor călători români, de la însemnările seci, telegrafice, ale lui Octavian Goga, până la cele recente, alerte şi delectabile, ale Luminiţei Marcu. De fiecare dată am rămas cu senzaţia că autorilor le-a scăpat esenţialul. Aşa cum simt că-mi scapă mie acum, când încerc să-mi sistematizez cumva impresiile acumulate într-un voiaj spaniol de două săptămâni. Doar impresii, de bună seamă, fiindcă o imagine coerentă, substanţială şi definitivă asupra unei realităţi de asemenea anvergură precum cea spaniolă nu se poate configura plauzibil în două săptămâni.
 Adrian Marino îi sfătuia pe cei ce pornesc la un astfel de drum să facă abstracţie de toate referinţele culturale care le-ar putea bruia percepţia spontană, ingenuă a realităţii spaniole. Imposibil. Zestrea şi prestigiul cultural sunt aici atât de vechi şi de impunătoare, încât e cu neputinţă să le pui măcar temporar între paranteze. Cu atât mai mult cu cât ele ţi se înfăţişează în inseparabilă asociere cu cele ale tot atât de impunătoarelor vecinătăţi mediteraneene. Acesta ar fi primul obstacol – cât se poate de seducător, de altfel – care obturează accesul înspre percepţia corectă a unei Spanii „de rând”, a cotidianului, a unui eventual genius loci în ipostază actuală. Al doilea obstacol – mai puţin seducător – ar fi globalizarea şi turismul, care, prin standarde şi stereotipii, sunt deopotrivă aplatizante, ucigătoare de specific, acesta rămânând, doar în mică măsură autentic, pe seama micilor restaurante şi a buticurilor cu „suveniruri”. Adevăr uşor verificabil mai ales de-a lungul litoralului.