Două sunt locurile inconfundabile pe care le-a iubit şi despre care a scris cu osebire Tudor Arghezi: Gorjul Olteniei şi Argeşul. Născut la Bucureşti în 1880, din mărturiile poetului şi descoperirile făcute în arhive de cercetători, astăzi se ştie că se trăgea dintr-o familie ţărănească ce îşi avea originea în Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj. De înţeles, aşadar, simpatia constantă, aproape mitizantă, pentru obârşie şi “noima de aristocraţie” a oamenilor (femei mândre şi bărbaţi stăpâni pe ei), pe care o recunoştea cu francheţe într-o tabletă datând din 1964. “Ca meridionali ai românilor, oltenii nu sântără totuşi nici gasconi, nici sumbri şi luciferici ca latinii din Andaluzia. Ei sunt români de o specie sui-generis care au ştiut să ia limba românească pe cobiliţă şi în răspăr, mânată ca şi o răzmeriţă a lui Tudor Vladimirescu la îmbobocirea suavă cu care ne dă bineţe gorjanul în iţari. E o ramură de poezie din care mulţi au năzuit să-şi subţieze un condei. Scula tăioasă era pe aici la îndemâna fitecui. Pe Amaradia şi pe Jii, cichia şi cuţitul sânt gemene cu poezia şi zvâcnirea oltenească. Crestând o aşchie dintr-o creangă de răboj de pe Cozia şi Tismana, îmi făcui şi eu un băţ de credinţă, zis uneori şi condei, care mă învaţă şi acum câte ceva şi pe care îl învăţ şi eu să scrie o ţâră”. Ceea ce iubea poetul la gorjeni era, mai ales, spiritul lor independent care provine, după părerea sa, dintr-o cultură veche şi densă căreia nu-i lipsea nici o verigă de înlănţuire în timp.