În septembrie 1944, Vladimir Streinu ajunge profesor suplinitor la Liceul Mihai Viteazul. Un liceu de la care se pensionase, la 1 septembrie 1938, E. Lovinescu, cel care predase ca profesor titular-definitiv limbile latină (principală) şi română (secundară) începând cu anul şcolar 1928-1929. Ca şi prietenul lui Vladimir, P.V. Haneş.
Trebuie subliniat că, la fel ca în cazul altor mari critici ai noştri, cariera didactică a lui Nicolae Iordache a fost plină de neprevăzut. Astfel, după absolvirea facultăţii, ajunge, în anul şcolar 1924- 1925, profesor suplinitor la Liceul „Traian” din Turnu Severin. În anul şcolar 1925-1926 este profesor suplinitor la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti. La 1 septembrie 1926 este numit profesor „cu încredinţare de catedră” la Şcoala Comercială din Ploieşti, dar, prin detaşare, a funcţionat în anul şcolar 1926-1927 la Liceul „M. Eminescu” din Bucureşti, ca profesor de limba franceză. După revenirea din Franţa, unde a pregătit o teză de doctorat, ajunge, în toamna anului 1927, profesor la Găeşti, la Liceul ,,Dr. C. Angelescu’’, după care funcţionează, între 31 ianuarie 1931 – 31 august 1933, ca profesor suplinitor de limba română la Şcoala Comercială „Regele Ferdinand” din Bucureşti. Este transferat la Liceul „I.C. Brătianu” Piteşti din 1septembrie 1933. A mai funcţionat, rămas ca detaşat, la Găeşti, până în ianuarie 1934. La liceul din Piteşti predă între 1933 şi 1938, după care, la 1 septembrie 1939, îl regăsim la Şcoala Normală de Băieţi Bucureşti. De la 1 septembrie 1939 şi până în septembrie 1942 a fost profesor titular de limba română la Şcoala Normală şi Primară din str. Sf. Ecaterina nr. 2, Bucureşti, apoi (septembrie 1942 – septembrie 1944), după concentrarea pe front, este profesor de limba română la Liceul „Gh. Lazăr”, ca detaşat de la Şcoala Normală Bucureşti.
În fine, ultimul post din învăţământul preuniversitar îl ocupă, între septembrie 1944 şi decembrie 1947, când este ,,epurat’’, lăsat pe drumuri adică,  la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, tot detaşat de la Şcoala Normală Bucureşti.
Contextul social era la fel de complicat ca şi cel politico-istoric. Numai vreme propice seninătăţii creaţiei nu era! Astfel, în timpul bombardamentelor americane din 4 aprilie 1944, Liceul ,,M. Viteazul’’ suferise pagube materiale importante. În plus, clădirea este rechiziţionată în acea lună ca spital militar german. În aceste condiţii, liceul e dispersat în comuna Retiş, judeţul Târnava Mare, unde ajung profesori şi elevi, sub conducerea directorului Mihai Iacob, iar prof. Virgil Claudian rămâne  director la permanenţa din Bucureşti, până la 30 septembrie 1944. Între 2 şi 12  septembrie 1944, liceul e transformat într-un… lagăr sui-generis pentru personalul ambasadei germane, apoi comandament sovietic, după care e transformat, până la 20 octombrie 1944, în Spital de zonă interioară de ortopedie al armatei române. Cursurile încep abia la 8 noiembrie 1944, alături de elevii de la M.V. învăţând, după-amiaza, cei ai Liceului Comercial, rămas fără sediu. Pe de altă parte, prin ordinul Ministerului nr. 172369 din noiembrie 1944, manualele şcolare sunt epurate de paginile despre scriitori consideraţi fascişti. Sunt date jos tablourile fasciste şi din biblioteca liceului sunt scoase cărţile interzise. Sunt epuraţi, la începutul anului 1945, din funcţiile educative profesorii cu atitudini antidemocratice în trecut. Unii dintre aceştia vor fi suspendaţi din învăţământ, sau chiar internaţi în lagărul de la Caracal.  
Vladimir Streinu ajunge profesor suplinitor de limba română la Liceul Mihai Viteazul în locul prof. I.U. Soricu, pensionat. Mai mult ca sigur, a depus şi el, la 30 octombrie 1944, în cadrul şcolii, conform solicitării Guvernului Rădescu, jurământul de credinţă pentru apărarea noilor transformări de după 23 august 1944.  De la 1 ianuarie 1945, Vladimir Streinu este numit profesor definitiv. Cancelaria cuprinde oameni de cultură importanţi: Mihail Dragomirescu, Scarlat Struţeanu, Ioan Steriopol (franceză, detaşat la Liceul Brătianu din Piteşti, până la 10 mai 1945), istoricul Dumitru Tudor, Alexandru Balaci (italiană), Edgar Papu (italiană), Vasile Băncilă (filosofie), Nicolae Tatu (filosofie), Gh. Guţu (latină),  Alfons Popescu (muzică). Printre elevi: Paul Caravia (clasa a VI-a). Nicolae Iordache (Vladimir Streinu) este diriginte, de la 1 februarie 1945, la clasa a VIII-a B, în locul lui Nicolae Tatu (dovedit ca legionar). Este o clasă bună, cu un mare procent de promovaţi, spre deosebire de alte clase. Din cei 56 de înscrişi, promovează 51 (trei sunt corigenţi, unul retras, altul transferat). Premianţii clasei: Emanoil Em. Teodorescu (9,50), Grigore Pandelas (8,79), Mihai Drăguşanu (8,33). Marea majoritatea îşi ia bacalaureatul la sesiunea din iulie 1945.  
Anul şcolar 1944-1945 a fost un an greu, desfăşurat sub lozinca Totul pentru front, totul pentru victorie. Fapt ce generează o creştere a inflaţiei necunoscută până atunci. Taxele şcolare se majorează substanţial (până la 85.000 lei), iar taxa de internat ajunge şi ea la 300.000 lei. Ministerul Educaţiei vine în sprijinul cadrelor didactice, înfiinţând o Direcţie a Economatului, care asigură, pe bază de legitimaţie, alimente şi îmbrăcăminte profesorilor. Ministrul Ştefan Voitec anulează reţinerile pentru împrumuturile luate de profesori de la Casa Şcoalelor, şi, de la 2 decembrie 1944, se acordă o indemnizaţie de scumpete.
Profesorul Nicolae Iordache nu uită că este… Vladimir Streinu! Înfiinţată încă din 1926 de prof. P.V. Haneş, Societatea Prietenii Istoriei Literare, editează şi o revistă. Una centrată pe cercetările de istoria literaturii vechi. Deşi coleg de cancelarie cu E. Lovinescu, opţiunile estetice păreau diferite, până la cooptarea lui Vladimir Streinu. Acesta îl determină pe Lovinescu să publice, în 1942, schiţa Lucrul Dracului (pag. 556) şi studiile critice: Discurs neacademic de recepţie (1942, pag. 273), Critica prin contradicţie principală (1942, pag. 155), N. Iorga-stilist (1943, pag.1-2).
 La 22 decembrie 1944, la intervenţia lui Vladimir Streinu şi prin bunăvoinţa directorului adjunct Mihai Constantinescu (D. Tudor e numit oficial director abia la 10 ianuarie 1945), Societatea Prietenii Istoriei Literare este autorizată să ţină, lunar, pe mai departe, şedinţe publice în biblioteca Liceului Mihai Viteazul. La aceste şedinţe publice participă atât elevii preocupaţi de literatură, cât şi profesori şi părinţi. Totodată, aceştia fac abonamente la revista Kalende. Preocupări literare, condusă de Vladimir Streinu.
Spiritul revoluţionar pune treptat stăpânire pe viaţa liceului. În primăvara anului 1945, se organizează spectacole în cinstea ţărilor aliate (U.R.S.S., S.U.A., Anglia, Franţa, Iugoslavia), sala de gimnastică a liceului e pusă la dispoziţia Sportului Popular din cadrul Frontului Naţional Democratic, elevii strâng bani pentru sinistraţii din Moldova, la cererea lui Mihail Sadoveanu, sau colectează cărţi pentru soldaţii români aflaţi pe front. La 1- 2 mai, la solicitarea Guvernului,  internatul găzduieşte 60 de persoane din echipe săteşti de dansuri naţionale din întreaga ţară care participă la un festival de gen în Capitală, în cinstea Zilei Internaţionale a celor ce muncesc. Elevii sunt ,,prelucraţi’’ în privinţa necesităţii condamnării celor care au servit hitlerismul, o dată cu apariţia primelor arestări ale ,,criminalilor de război’’.
La 29 iunie 1945, liceul aniversează 80 de ani de existenţă. Sunt invitaţi să participe: ministrul Ştefan Voitec (fost elev al liceului, Ministerul Educaţiei Naţionale), Petre Constantinescu-Iaşi (Ministerul Cultelor), directorul general din M.E.N., Toma Vasilescu, Mihail Cruceanu – preşedintele sindicatului învăţământ, Mircea Florian, administratorul Casei Şcoalelor, foştii profesori ai liceului: P.V. Haneş, I.U. Soricu, Claudiu Isopescu, ş.a., directori ai altor licee : Petre N. Mirodescu (Liceul Regele Mihai I), I. Totoiu (Matei Basarab), Constantin Dumitraş (Sf. Sava), Virgil Arbore (Gh. Şincai), M. Stoicescu (Gh. Lazăr), I. Şiadbei (M. Eminescu), Şerban Gheorghe (Spiru Haret), Ion Sotiriu (Titu Maiorescu), Alexandru Tzigara-Samurcaş – cel mai bătrân absolvent al liceului, prof.univ.dr. P.P. Negulescu, fost ministru, absolvent al liceului, pe timpul ministeriatului căruia s-a pus temelia noului local al liceului, prof. univ. dr C-tin Anghelescu, fost elev, fost ministru al Învăţământului ş.a.
Programul artistic a fost prezentat anterior (24 iunie) la radio, la emisiunea de la ora 18.00, Ora şcolară radio, şi a cuprins: O şcoală octogenară: Liceul Mihai Viteazul, conferinţă susţinută de directorul D. Tudor, Valurile Dunării de Ivanovici (corul şi orchestra liceului), Dunărea albastră de Strauss (corul şi orchestra liceului), La şezătoare, cântec popular (corul liceului), Floarea României, potpuriu naţional de F. Paschill (orchestra liceului), Capriciu pe un ritm banal, compoziţie de elevul Teodor Grigoriu, clasa a VII-a A, asistat de orchestra liceului. Despre eveniment s-a scris în Jurnalul de dimineaţă, Semnalul (unde Vladimir Streinu era colaborator) etc.
Oportunismul se declanşase. Trebuia demonstrat fostului elev al liceului  – ministrul Ştefan Voitec – că se poate pune bază pe acest liceu. Directorul Virgil Claudian s-a depăşit pe sine.  La 23 august 1945 se aniversează o mare serbare dedicată împlinirii unui an de la istoricul act al revoluţiei antifasciste. Conducerea liceului pune la dispoziţie sala sa de festivităţi pentru desfăşurarea, între 16-21 octombrie 1945, a Conferinţei Naţionale a Partidului Comunist Român. Cursurile se deschid la 5 noiembrie 1945. Este invitat şi primul-ministru Petru Groza, dar acesta nu participă. Virgil Claudian cere aprobare pentru introducerea predării limbii ruse.
La procesul lui Ion Antonescu (7-18 mai 1946), elevi de la Mihai Viteazul pătrund în sala de judecată pentru a-şi ţine la curent, din oră în oră, colegii.  
Lui Vladimir Streinu i se aprobă menţinerea postului de la Liceul Mihai Viteazul obţinut prin detaşare şi pentru anul şcolar 1945-1946, în situaţia în care Şcoala normală de băieţi fusese desfiinţată. La 19 decembrie 1945, Nicolae Iordache cere ,,acordarea celui de al 4-lea termen de gradaţie pentru vechime’’. I se aprobă.
Sunt anii în care Versificaţia modernă prinde contur.  Şi anii în care comunizarea cancelariei de la Mihai Viteazul se acutizează. Conştient de consecinţe, Vladimir Streinu se apără de toxinele mediului istoric cu demnitatea intelectualului desăvârşit, publicând articole de atitudine în Semnalul şi Dreptatea ţărănistă. ,,Reforma’’ învăţământului îl prinde la acest liceu. Şomer, bolnav deja, cu responsabilitatea de a-şi întreţine familia…

 
Bibliografie
* Anuarul XXIV al Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Anii şcolari 1967-1968 şi 1943-1944
* Anuarul XXV al Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Anii şcolari 1968-1969 şi 1944-1945
* Anuarul XXV al Liceului Mihai Viteazul din Bucureşti. Anii şcolari 1969-1970 şi 1945-1946