Holocaustul în România de acum şapte decenii
Până în 2004, în istoriografie în general se considera că Holocaustul este o problemă a Germaniei din vremea celui de al III-lea Reich. După 2004, termenul de Holocaust a fost extins, prin acesta înţelegându-se nu numai nimicirea evreilor în camerele de gazare din Polonia, ci şi orice acţiune discriminatorie îndreptată împotriva evreilor sau a altor grupuri etnice. Dacă până în 2004 cei doi termeni „Holocaust” şi „România” nu puteau fi asociaţi, după 2004 s-a impus în istoriografia românească şi în cea mondială o nouă temă de reflecţie: „Holocaustul evreilor din România”. Tema a surprins nu numai opinia publică românească, ci şi pe specialiştii în istorie. Astfel, prin noua definiţie dată Holocaustului se înţelegea şi deportarea evreilor şi ţiganilor din România, din Bucovina de Nord şi Sud, Dorohoi, Basarabia şi Herţa în Transnistria. Chiar dacă în Transnistria nu au existat camere de gazare, din cauza condiţiilor groaznice de trai au pierit circa 100.000 de evrei şi un număr însemnat de romi. Astfel, oricât ar părea de greu pentru noi românii, trebuie să acceptăm că, într-o anumită perioadă istorică, deosebit de complexă, o parte a locuitorilor acestei ţări a avut de suferit din cauza ”vinei” de a fi diferiţi etnic de noi.
În martie 2002, guvernul român a dat o Ordonanţă de Urgenţă – nr. 31 din 13 martie 2002 – privind „interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. Acesta a fost primul pas spre recunoaşterea crimelor împotriva evreilor şi ţiganilor. După aceea, termenul de Holocaust a inclus şi: discriminarea prin lege, pierderea drepturilor civile, destituirea din funcţii, confiscarea proprietăţilor, emigrarea forţată, ghetoizarea, deportarea în lagăre.
Din păcate, asemenea măsuri au avut loc şi în România sau în teritoriile administrate de ea, între 1938 şi 1944.
În continuare vom prezenta câteva momente ce jalonează destinul tragic al evreilor din România în perioada 1940-1944 (în timpul regimului carlist şi antonescian).
1 iulie 1940 – pogrom antievreiesc la Dorohoi organizat şi executat de unităţi militare în retragere din teritoriile intrate în componenţa Uniunii Sovietice; s-a soldat cu 50 de morţi.
9 august 1940 – publicarea de către guvernul Gigurtu (iulie – septembrie 1940) a Decretului-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România.
30 august 1940 – este semnat Dictatul de la Viena prin care N-V Transilvaniei cu o populaţie de circa 1,6 milioane de locuitori, în majoritate români, intră sub stăpânire maghiară. Circa 160.000 de persoane, din care majoritatea evrei, au fost trimise de către Miklos Horthy în lagărele de exterminare din Polonia.
Se ştie că Ungaria era o aliată de nădejde a Germaniei şi conducătorul ei a aplicat legislaţia antisemită, inclusiv „soluţia finală” promovată de Hitler.
Dacă măsuri antisemite s-au luat începând cu ianuarie 1938 în România, răspunderea pentru Holocaustul evreilor din România revine regimului antonescian (6 septembrie 1940 – 23 august 1944). Ion Antonescu a fost învestit la 6 septembrie 1940 prin decret regal cu depline puteri pentru conducerea statului român. Singura forţă politică ce a ales să guverneze România alături de Ion Antonescu a fost mişcarea legionară, în frunte cu Horia Sima. Astfel, la 14 septembrie 1940, România devine Stat Naţional Legionar, iar generalul Ion Antonescu este conducătorul Statului Legionar. „Colaborarea” dintre Antonescu şi legionari va dura doar până la 21 ianuarie 1941. Între 21 şi 23 ianuarie 1941 a avut loc la Bucureşti rebeliunea legionară în urma căreia Horia Sima dorea să rămână singurul conducător al statului. În acest context nu este atât de importantă lupta pentru putere, cât consecinţele acesteia pentru evrei.
Astfel, între 21 şi 23 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare, a avut loc un alt pogrom, în Bucureşti. Au fost ucişi peste 120.000 de evrei. S-au profanat principalele lăcaşuri de cult: Templul Coral, Sinagoga Mare, Unirea Sfântă, Marele Templu al evreilor sefarzi. Au fost devastate sute de locuinţe şi magazine evreieşti.
Legionarii au fost îndepărtaţi de la guvernare, Ion Antonescu rămânând adevăratul conducător al statului. Acesta a continuat măsurile antievreieşti, dar şi împotriva romilor.
Care era „vina” care li se aducea israeliţilor? Evreii, şi în special cei din Basarabia şi din Bucovina de Nord, au fost făcuţi răspunzători de răpirea acestor teritorii româneşti de către URSS pe baza notelor ultimative din 27 şi 28 iunie 1940. Aceştia au fost acuzaţi că ar fi fost simpatizanţi ai ideologiei bolşevice şi ar fi colaborat cu conducerea URSS pentru ca aceste teritorii să revină marelui imperiu roşu din răsăritul Europei. În special asupra evreilor din aceste teritorii s-a abătut legislaţia antisemită a regimului antonescian care îşi făcuse o profesiune de credinţă din eliberarea pământului sfânt al Basarabiei şi al Bucovinei de Nord.
După eliberarea acestor teritorii, prin participarea armatei române la planul „BARBAROSSA”, începând cu 22 iunie 1941, cei „pedepsiţi” prin deportare au fost tot evreii din aceste regiuni.
Să urmărim în continuare câteva din legile antisemite ale regimului antonescian…
5 decembrie 1940 – Decret-lege privind statutul militar al evreilor care prevede, la art. 1: ”Evreii, indiferent de categoria din care fac parte, sunt excluşi de la serviciul militar. Ei sunt obligaţi a plăti taxele militare statornicite prin legi, cum şi de a presta munci în interes obştesc potrivit nevoilor statului”.
21 iunie 1941 – Ministerul Afacerilor Interne emite ordinul privind evacuarea evreilor din sate şi târguri.
22 iunie 1941 – generalul Ion Antonescu ordonă armatei române trecerea Prutului. România intră în războiul antisovietic alături de Germania Nazistă.
29 iunie/6 iulie 1941 – desfăşurarea pogromului din Iaşi prin împuşcarea evreilor în incinta chesturii poliţiei şi asfixierea în „trenurile morţii”.
24 iulie 1941 – înfiinţarea ghetoului Chişinău.
5 august 1941 – se emite ordinul guvernamental privind obligativitatea de a purta semnul distinctiv (steaua galbenă) de către evrei.
19 august 1941 – se hotărăşte intrarea sub administraţie română a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria), cu excepţia regiunii Odesa.
Profesorul Gheorghe Alexianu este numit guvernatorul Transnistriei.
Odată cu administraţia românească a Transnistriei începe înfiinţarea lagărelor pentru evreii returnaţi de nemţi de pe teritoriul Transnistriei. Lagărele sunt înfiinţate în Basarabia la Secuieni, Edineţ ş.a.
9 octombrie 1941 – încep deportările în Transnistria din toate localităţile din Bucovina de Sud. Tot la aceeaşi dată preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, doctor W. Filderman, îi adresează un apel lui Ion Antonescu prin care cere oprirea deportării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, arătând că deportarea înseamnă moartea, moartea fără altă vină decât aceea de a fi evreu.
Deportarea continuă şi în anul 1942, până în octombrie, când guvernul Antonescu a decis stoparea deportării evreilor în Transnistria, apreciind că politica de lichidare a acestora putea avea consecinţe negative pentru România în perspectiva înfrângerii Germaniei.
În perioada următoare (octombrie 1942 – august 1944), Antonescu a sprijinit emigrarea evreilor şi repatrierea diferitelor categorii de evrei. Emigrarea se făcea în schimbul unei taxe. Primii repatriaţi sosesc în Dorohoi la 20 decembrie 1943.
În acele vremuri extrem de grele, mulţi români şi-au exprimat solidaritatea cu evreii şi au acţionat pentru salvarea lor. Între aceştia se numără: Viorica Agarici, Traian Popovici şi Regina-mamă, Elena.
După război, circa 60 de români au primit diploma de „Drepţi ai Popoarelor”, oferită de Muzeul Yad Vashem din Ierusalim. La sfârşitul războiului, în România trăiau circa 340.000 de evrei, constituind cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa.
În memoria milioanelor de victime evreieşti s-a hotărât instituirea Zilei Internaţionale a Holocaustului. Pentru România, în anul 2004, ziua de 9 octombrie a fost declarată Ziua Holocaustului, pentru a se reaminti data de 9 octombrie 1941 când au început deportările în Transnistria.
Cunoaşterea şi asumarea istoriei noastre trebuie să sensibilizeze opinia publică şi îndeosebi tineretul, astfel încât măsurile inumane să nu se mai repete, indiferent de împrejurările excepţionale în care s-ar aplica şi indiferent de justificarea acestora.
Până în 2004, în istoriografie în general se considera că Holocaustul este o problemă a Germaniei din vremea celui de al III-lea Reich. După 2004, termenul de Holocaust a fost extins, prin acesta înţelegându-se nu numai nimicirea evreilor în camerele de gazare din Polonia, ci şi orice acţiune discriminatorie îndreptată împotriva evreilor sau a altor grupuri etnice. Dacă până în 2004 cei doi termeni „Holocaust” şi „România” nu puteau fi asociaţi, după 2004 s-a impus în istoriografia românească şi în cea mondială o nouă temă de reflecţie: „Holocaustul evreilor din România”. Tema a surprins nu numai opinia publică românească, ci şi pe specialiştii în istorie. Astfel, prin noua definiţie dată Holocaustului se înţelegea şi deportarea evreilor şi ţiganilor din România, din Bucovina de Nord şi Sud, Dorohoi, Basarabia şi Herţa în Transnistria. Chiar dacă în Transnistria nu au existat camere de gazare, din cauza condiţiilor groaznice de trai au pierit circa 100.000 de evrei şi un număr însemnat de romi. Astfel, oricât ar părea de greu pentru noi românii, trebuie să acceptăm că, într-o anumită perioadă istorică, deosebit de complexă, o parte a locuitorilor acestei ţări a avut de suferit din cauza ”vinei” de a fi diferiţi etnic de noi.
În martie 2002, guvernul român a dat o Ordonanţă de Urgenţă – nr. 31 din 13 martie 2002 – privind „interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii”. Acesta a fost primul pas spre recunoaşterea crimelor împotriva evreilor şi ţiganilor. După aceea, termenul de Holocaust a inclus şi: discriminarea prin lege, pierderea drepturilor civile, destituirea din funcţii, confiscarea proprietăţilor, emigrarea forţată, ghetoizarea, deportarea în lagăre.
Din păcate, asemenea măsuri au avut loc şi în România sau în teritoriile administrate de ea, între 1938 şi 1944.
În continuare vom prezenta câteva momente ce jalonează destinul tragic al evreilor din România în perioada 1940-1944 (în timpul regimului carlist şi antonescian).
1 iulie 1940 – pogrom antievreiesc la Dorohoi organizat şi executat de unităţi militare în retragere din teritoriile intrate în componenţa Uniunii Sovietice; s-a soldat cu 50 de morţi.
9 august 1940 – publicarea de către guvernul Gigurtu (iulie – septembrie 1940) a Decretului-lege privitor la starea juridică a locuitorilor evrei din România.
30 august 1940 – este semnat Dictatul de la Viena prin care N-V Transilvaniei cu o populaţie de circa 1,6 milioane de locuitori, în majoritate români, intră sub stăpânire maghiară. Circa 160.000 de persoane, din care majoritatea evrei, au fost trimise de către Miklos Horthy în lagărele de exterminare din Polonia.
Se ştie că Ungaria era o aliată de nădejde a Germaniei şi conducătorul ei a aplicat legislaţia antisemită, inclusiv „soluţia finală” promovată de Hitler.
Dacă măsuri antisemite s-au luat începând cu ianuarie 1938 în România, răspunderea pentru Holocaustul evreilor din România revine regimului antonescian (6 septembrie 1940 – 23 august 1944). Ion Antonescu a fost învestit la 6 septembrie 1940 prin decret regal cu depline puteri pentru conducerea statului român. Singura forţă politică ce a ales să guverneze România alături de Ion Antonescu a fost mişcarea legionară, în frunte cu Horia Sima. Astfel, la 14 septembrie 1940, România devine Stat Naţional Legionar, iar generalul Ion Antonescu este conducătorul Statului Legionar. „Colaborarea” dintre Antonescu şi legionari va dura doar până la 21 ianuarie 1941. Între 21 şi 23 ianuarie 1941 a avut loc la Bucureşti rebeliunea legionară în urma căreia Horia Sima dorea să rămână singurul conducător al statului. În acest context nu este atât de importantă lupta pentru putere, cât consecinţele acesteia pentru evrei.
Astfel, între 21 şi 23 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii legionare, a avut loc un alt pogrom, în Bucureşti. Au fost ucişi peste 120.000 de evrei. S-au profanat principalele lăcaşuri de cult: Templul Coral, Sinagoga Mare, Unirea Sfântă, Marele Templu al evreilor sefarzi. Au fost devastate sute de locuinţe şi magazine evreieşti.
Legionarii au fost îndepărtaţi de la guvernare, Ion Antonescu rămânând adevăratul conducător al statului. Acesta a continuat măsurile antievreieşti, dar şi împotriva romilor.
Care era „vina” care li se aducea israeliţilor? Evreii, şi în special cei din Basarabia şi din Bucovina de Nord, au fost făcuţi răspunzători de răpirea acestor teritorii româneşti de către URSS pe baza notelor ultimative din 27 şi 28 iunie 1940. Aceştia au fost acuzaţi că ar fi fost simpatizanţi ai ideologiei bolşevice şi ar fi colaborat cu conducerea URSS pentru ca aceste teritorii să revină marelui imperiu roşu din răsăritul Europei. În special asupra evreilor din aceste teritorii s-a abătut legislaţia antisemită a regimului antonescian care îşi făcuse o profesiune de credinţă din eliberarea pământului sfânt al Basarabiei şi al Bucovinei de Nord.
După eliberarea acestor teritorii, prin participarea armatei române la planul „BARBAROSSA”, începând cu 22 iunie 1941, cei „pedepsiţi” prin deportare au fost tot evreii din aceste regiuni.
Să urmărim în continuare câteva din legile antisemite ale regimului antonescian…
5 decembrie 1940 – Decret-lege privind statutul militar al evreilor care prevede, la art. 1: ”Evreii, indiferent de categoria din care fac parte, sunt excluşi de la serviciul militar. Ei sunt obligaţi a plăti taxele militare statornicite prin legi, cum şi de a presta munci în interes obştesc potrivit nevoilor statului”.
21 iunie 1941 – Ministerul Afacerilor Interne emite ordinul privind evacuarea evreilor din sate şi târguri.
22 iunie 1941 – generalul Ion Antonescu ordonă armatei române trecerea Prutului. România intră în războiul antisovietic alături de Germania Nazistă.
29 iunie/6 iulie 1941 – desfăşurarea pogromului din Iaşi prin împuşcarea evreilor în incinta chesturii poliţiei şi asfixierea în „trenurile morţii”.
24 iulie 1941 – înfiinţarea ghetoului Chişinău.
5 august 1941 – se emite ordinul guvernamental privind obligativitatea de a purta semnul distinctiv (steaua galbenă) de către evrei.
19 august 1941 – se hotărăşte intrarea sub administraţie română a teritoriului dintre Nistru şi Bug (Transnistria), cu excepţia regiunii Odesa.
Profesorul Gheorghe Alexianu este numit guvernatorul Transnistriei.
Odată cu administraţia românească a Transnistriei începe înfiinţarea lagărelor pentru evreii returnaţi de nemţi de pe teritoriul Transnistriei. Lagărele sunt înfiinţate în Basarabia la Secuieni, Edineţ ş.a.
9 octombrie 1941 – încep deportările în Transnistria din toate localităţile din Bucovina de Sud. Tot la aceeaşi dată preşedintele Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti, doctor W. Filderman, îi adresează un apel lui Ion Antonescu prin care cere oprirea deportării evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, arătând că deportarea înseamnă moartea, moartea fără altă vină decât aceea de a fi evreu.
Deportarea continuă şi în anul 1942, până în octombrie, când guvernul Antonescu a decis stoparea deportării evreilor în Transnistria, apreciind că politica de lichidare a acestora putea avea consecinţe negative pentru România în perspectiva înfrângerii Germaniei.
În perioada următoare (octombrie 1942 – august 1944), Antonescu a sprijinit emigrarea evreilor şi repatrierea diferitelor categorii de evrei. Emigrarea se făcea în schimbul unei taxe. Primii repatriaţi sosesc în Dorohoi la 20 decembrie 1943.
În acele vremuri extrem de grele, mulţi români şi-au exprimat solidaritatea cu evreii şi au acţionat pentru salvarea lor. Între aceştia se numără: Viorica Agarici, Traian Popovici şi Regina-mamă, Elena.
După război, circa 60 de români au primit diploma de „Drepţi ai Popoarelor”, oferită de Muzeul Yad Vashem din Ierusalim. La sfârşitul războiului, în România trăiau circa 340.000 de evrei, constituind cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa.
În memoria milioanelor de victime evreieşti s-a hotărât instituirea Zilei Internaţionale a Holocaustului. Pentru România, în anul 2004, ziua de 9 octombrie a fost declarată Ziua Holocaustului, pentru a se reaminti data de 9 octombrie 1941 când au început deportările în Transnistria.
Cunoaşterea şi asumarea istoriei noastre trebuie să sensibilizeze opinia publică şi îndeosebi tineretul, astfel încât măsurile inumane să nu se mai repete, indiferent de împrejurările excepţionale în care s-ar aplica şi indiferent de justificarea acestora.
BIBLIOGRAFIE
1 Iancu, Carol, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, ed. Hasefer, Bucureşti, 2006;
2 Lustig, Oliver, Ecouri din Holocaust în literatura universală, antologie, AERVH, Bucureşti, 2005;
3 Reflecţii despre Holocaust – studii, articole, memorii, Bucureşti, 2005;
4 Teşu, Solomovici, Istoria evreilor din România – 2000 de ani de existenţă, vol. I, Ed. Teşu, 2007.