„Inimosului meu elev Focşa cu certitudinea pe care o am că, prin muncă disciplinată ca până acum, va face cale luminoasă în teatru”.                         Ion Manolescu, 1947

Această frază atât de încurajatoare, atât de generoasă, m-a obligat şi tot ce m-am străduit să fac în viaţa de teatru s-a raportat la ea, căci fraza devenise un ţel şi mi-a fost scrisă pe fotografia ce mi-a dăruit-o în 1947 când se retrăgea de la Conservator, plecând la pensie ca să fie liber să străbată ţara în lungi turnee triumfale, cu spectacolele lui de mare succes Tatăl, Moartea civilă şi Sărutul în faţa oglinzii.
Putem afirma, fără să greşim, că pentru această mare pasiune a sa – „Turneele” – n-a fost angajat la Teatrul Naţional decât zece ani, restul anilor au fost ale unui histrion liber ca păsările cerului.
Îl urmăream la cursuri sau seara la spectacole cu multă veneraţie, stimă şi preţuire, devenise un simbol, era pentru generaţiile mai noi ceea ce fusese Nottara pentru cei dinaintea noastră, era – cum s-ar spune – autoritate de necontestat. O atestă şi faptul că atunci când a fost pensionat Nottara, în 1927 (pentru limită de vârstă) dintre candidaţii la postul său – patru la număr – cel care a fost preferat pe merit era Ion Manolescu.
Cu ocazia instalării sale i-a adresat fostului său profesor următoarele rânduri:
 „Stimate şi iubite Maestre Nottara,
Mi s-a făcut cinstea ca dintre mai mulţi competitori pentru catedra de la Conservator să fiu ales eu. Socotesc aceasta o sarcină plăcută desigur, dar nespus de grea. Urmez celui mai mare dintre artiştii pe care neamul nostru i-a cunoscut în cei din urmă 40 de ani, după Grigore Manolescu, pentru că dumneata, scumpe Maestre, pentru toată ţara, eşti şi rămâi reprezentantul cel mai de seamă al teatrului românesc.
Pentru mine personal, în afară de asta, mai eşti şi rămâi Profesorul drag de la care am învăţat abecedarul teatrului, grăirea frumoasă a limbii noastre româneşti, ceea ce nu ştiuseră să mă înveţe în liceu dascălii mei de gramatică şi de retorică. Aş fi fericit, Maestre, ca în clipa în care calc pragul clasei, eu, unul dintre ucenicii dumitale, să ştiu că-mi eşti alături. Dacă această dorinţă nu o socoteşti cutezanţă, te rog să spui dacă vineri 14 crt., la ora pe care o vei fixa d-ta, pot să mă bizui pe deosebita cinste de-a fi şi d-ta la Conservator.
Primeşte, Maestre, expresiunea întregului meu respect şi devotament.
                                                                    Ion Manolescu”