DORA PAVEL: Domnule Gheorghe Grigurcu, vă invit să vă schiţaţi o fişă psihologică.
GHEORGHE GRIGURCU: Am venit pe lume, cred, cu un deficit al capacităţii defensive, aidoma unui melc fără cochilie, unei ţestoase fără carapace. Nenorocita mea hipersensibilitate mă face să fiu greu adaptabil şi, în consecinţă, emotiv, timid, uneori deosebit de stîngaci în mişcări şi în grai la impactul cu factorii necunoscutului. Mă regăsesc în rostirea mea doar în faţa unor persoane în care pot (ori mi se pare că pot) investi încrederea de-a fi moralmente înţeles. Mă descumpănesc mai curînd necazurile mici, epidermice decît cele ce cu adevărat merită atenţie, întrucît pe ultimele izbutesc mai lesne a le integra unei perspective, a le asimila psihic. Astfel că ele pot avea un straniu efect purificator. Nu mi-e la îndemînă să fac lucruri extrem de fireşti pentru alţii, de pildă să comit un text convenţional, să iau cuvîntul în public ori să mă las „înregistrat” prin instrumentele audio sau video, tot mai tiranice. Mă obişnuiesc cu lentoare cu un loc nou, însă mă desprind cu suferinţă de un loc cu care m-am obişnuit, mistuit de nostalgii ce mitizează odăile, casele, străzile, văzduhul, absorbindu-le unei ficţiuni dureros proteguitoare. Îmi place să-mi reconstitui fiinţa pe diversele trepte ale evoluţiei de care a avut parte, din solzii multicolori ai clipelor, de-atîtea ori insignifiante, păstrate printr-un joc al hazardului în defavoarea celor ce, prin prisma raţiunii, s-ar fi cuvenit a fi cu mult mai semnificative. Un fizic fragil mi-a sporit incertitudinile crescute dintr-o sămînţă pe care o voi fi avut de la naştere, în ciuda faptului că am fost un copil vesel, cutezător, voind parcă a-şi „arde” vitalitatea în prima perioadă a vieţii. Exuberanţa mea neştiutoare de atunci a fost atît de izbitor deosebită de ceea ce a urmat, încît îmi provoacă acum un zîmbet trist. De pe la doisprezece-treisprezece ani şi pe deplin la paisprezece mi-am dat seama că sînt „altfel”, că între mine şi semenii mei s-a produs o falie ce nu se va închide niciodată. M-am format dificultuos, eclozînd din acea copilărie mirifică în care mă doream pictor. A urmat pasiunea pentru cărţi, şi ea foarte timpurie, o vreme precumpănitor pentru cărţile de istorie, apoi, la începutul adolescenţei, atracţia pentru poezie – toate aceste etape nepregătite de vreo înrîurire aparentă, ex nihilo, căci nici familia, nici şcoala, nici oamenii pe care-i întîlneam n-ar fi putut constitui cauza unor atari înclinaţii. Acestea au căzut de undeva din cer, asemenea unui meteorit în umila-mi făptură prematur frămîntată de chestiuni a căror gravitate încercam a o descifra, candid crispat de efort. Cu cît înaintez în vîrstă, cu atît simt cu mai multă putere murmurul patetic al amintirilor. Din fragedă copilărie am cunoscut dragostea, copleşitoare, pentru necuvîntătoare. Aşa cum am mai spus, un astfel de sentiment n-a reprezentat cîtuşi de puţin o corecţie a decepţiilor sociale, intervenite mai tîrziu, ci un dat nativ, un început sufletesc şi el fără o cauzalitate evidentă. E drept că acesta consuna cu comportamentul bunicii şi al mamei, aşijderea mari iubitoare de cîini, pisici, păsări. E suficient să vă mărturisesc că momentul cel mai trist al existenţei mele de licean l-a constituit moartea unui căţel care focaliza pe atunci resursele mele afective. Moment ce mă face să vibrez şi azi… Prieteniile, în schimb, m-au trădat. Aproape toate s-au lăsat cu dezamăgiri în care am desluşit mîna unui Destin advers în ordinea lumească, o respingere de la realizarea comună, o îmbrîncire într-o subnormalitate. Oamenii, erijaţi mai toţi în „adulţi”, indiferent de relaţia de vîrstă cu mine, cel cu un neschimbat tipar sufletesc auroral, n-au încetat a mă trata cu suspiciune („căci tuturor păream suspect”), cu condescendenţă, de nu cu o indiferenţă ce marcau marginalizarea. Am rămas un izolat, a cărui menire s-a descoperit a fi lectura asiduă şi umplerea paginilor albe cu semne, şi acestea – cum să nu recunosc? – cu o soartă incertă. N-am avut niciodată, nu am nici în prezent suficientă vigilenţă în raport cu semenii. N-am impresia că ar fi la mijloc un deficit al puterii de observaţie sau al duhului critic, ci un imbold spontan de idealizare, o generoasă nesocotire a semnalelor de avertizare ce-mi vin, în beneficiul unei imagini mai luminoase decît cea pe care ar îngădui-o realul scrutat cu sînge rece.