Daniel D. Marin: Ofelia Prodan este cea mai harnică. Aşa îşi începea Al. Cistelecan prefaţa la cea de a 4-a carte a ta, ruleta cu nebun. Până să te întâlnesc, aproape nici nu ştiam că scrii. Apoi, au început să-ţi apară imediat cărţile: patru într-un an şi jumătate… Douămiiştii, scuze că vorbesc aşa despre ei, sunt leneşi, comozi, scriu o carte la câţiva ani sau poate doar vreo 2-3 în întreaga lor existenţă poetică. La tine ce s-a întâmplat?
Ofelia Prodan: Cred că s-au adunat mai multe spasme poetice dinainte să mă apuc să scriu. N-am avut o adolescenţă tocmai reuşită şi nici în ultimii ani n-aş putea să spun că mi-aş fi intrat prea tare în formă. Trebuie să-ţi mărturisesc că sunt o inadaptată. Pentru mine, realitatea e ca o coajă de ou ce mă susţine, dar în interiorul ei trăiesc în mod paradoxal izolată. Dar ştii şi tu, nu există izolare perfectă şi deseori intervin şocuri externe la care se cumulează tensiunea lăuntrică. Multe întâmplări dureroase, întrebări inevitabile, eşecuri, dar şi momente de o frumuseţe extatică. Am încercat să găsesc o logică, răspunsuri. Rezultatul a fost neaşteptat, la un moment dat am realizat că modul artistic de existenţă, chiar dacă nu-mi oferă răspunsuri, este, în schimb, singurul viabil pentru mine.