În ultimul număr al revistei am găsit, în articolul domnului profesor Vasile Novac, fost director al Muzeului, un nume drag mie, din păcate ignorat de contemporani.
Este cel al inginerului George Minescu, fost director general al Institutului Național al Cooperației – INCOOP.
Iubitor de istorie încă din timpul școlii, elev la Mihai Viteazu din București acesta a participat la o excursie școlară cu tema popasuri istorice. Punctul de maxim interes a fost conacul Goleștilor. Acesta era în stare de ruină, dar l‑a impresionat elocinţa cu care i‑au prezentat istoria profesorii care‑i însoțeau. Erau doi mari pedagogi și istorici, Gh. Bogdan‑Duică și Petrie Hanes, ultimul, autor al lucrării Școlile din Golești. Popasul s‑a transformat astfel într‑o splendidă lecție de istorie în timpul căreia elevii au „văzut” un Golești frumos, curat, readus la vechea viață. Evenimentul l‑a marcat pe elevul Minescu pentru totdeauna devenind, în ciuda formației profesionale eminamente tehnice, un mare iubitor al istoriei naționale.
Monumentul Golești i‑a rămas ca o profesiune de credință care l‑a urmărit permanent și pe care a încercat, cât a putut, să‑l readucă la forma sa iniţială.
Ocazia, care s‑a dovedit mai mult decât fericită pentru Golești, a fost oferită de profesorul George Fotino, pasionat cercetător al istoriei familiei Golescu.
Profesorul Fotino mi‑a făcut propunerea de a restaura Casa Goleștilor aflată în ruină1.
Cel care a propus acțiunea povestește și el întrevederea: Cât m‑am frământat să scap de la pieire vechea și boiereasca casă din Golești … Am izbutit datorită d‑lui Gh. Minescu, director general al INCOOP, instituție cu foarte mari posibilități2
Solicitatorul, printr‑o întâmplare fericită, era deja sensibilizat și disponibil: în decembrie 1941, la expoziția pictorului N. Grant de la Ateneu, am văzut între alte lucrări o acuarelă foarte frumoasă, pictată în 1892, reprezentând „Casa Goleștilor3.
Astfel, întâlnirea cu profesorul Fotino a fost un bun prilej de înfăptuire a vechii dorințe, de a da cuvenita recunoștință marilor făcători de bine ai neamului românesc, boierii Golești.
Iată și urmările întâlnirii dintre cei doi iubitori ai așezământului argeșean: am elaborat singur și de îndată un proiect de Decret de lege cu sprijinul conducerii Ministerului Economiei Naționale, aprobat fiind drept Decretul nr. 307, publicat în Monitorul Oficial nr. 120 din 27 mai 19424.
Fiind asigurat cadrul legal, cu rapiditatea‑i cunoscută, ing. Minescu a preluat în administrare Curtea Goleștilor, cu scopul oficial de înființare a unei Școli de contabili cooperatori și gospodari agricoli. De fapt ea, a și fost deschisă la 1 octombrie 1943, justificând astfel investiția pentru refacerea curții, care s‑a desfășurat în scurt timp, în etape succesive al căror film îl putem urmări în continuare.
Evident, s‑a început cu intrarea pe care v‑o prezentăm, ca și pe celelalte clădiri, în imagini comparative.
Clădirea centrală a domeniului, conacul, va suferi și ea reparații capitale, diferența fiind evidentă.
Conacul n‑a fost restaurat doar pe dinafară. Interiorul, fiind așa cum se vede, o ruină lipsită nu doar de mobilierul vechi ci chiar şi de pardoseală.
Într‑un an, salonul a fost nu doar refăcut, dar și remobilat. Și nu oricum, ci în spiritul epocii.
Având în vedere că această curte păstra și păstrează încă amintirea celui care și‑a petrecut aici ultima noapte in libertate a vieții, Tudor Vladimirescu, una dintre primele piese achiziționate a fost un tablou în ulei pictat de Theodor Aman, cumpărat de INCOOP de la d‑l general Ștefănescu Amzo. Tabloul a aparținut în trecut fostului ministru de externe, Em. Porumbaru5.
Au urmat alte și alte piese întregind fericit atmosfera de epocă.
S‑a trecut apoi la refacerea celorlalte clădiri ale curții: Casa săracilor, apoi clădirea școlii românești a lui Dinicu Golescu.
Au urmat dependințele din latura stângă și apoi Casele vechi cu baia turcească.
Nu‑s de uitat fântânile de la intrare, reclădite pe vechile temelii zidite de vornicul Radu Golescu. Alături de plăcile din marmură originale, repuse la locul lor, s‑au adăugat, pe laturile dinspre poartă alte plăci cu traducerea făcută de prof. Fotino care scria cu recunoștință în 1944: Ce minunat lucru să mai poți zidi într‑o vreme stăpânită de duhul morții.
Și cum să nu fii fericit când odăile mari și‑au reluat podoabele, portretul Zincăi Golescu colorează albul pereților, mescioara pe care domnitorul Carol a semnat cel dintâi act ca și dormitorul primei lui nopți românești6.
Misiunea inginerului George Minescu, de refacere și înzestrare a Casei Goleștilor, s‑a încheiat odată cu deschiderea școlii cooperației plănuite de la început.
În anul I, 1943‑1944, au fost înscriși 28 de elevi recrutați din toată țara la recomandarea expresă a cooperației locale, cu acordul primarilor, preoților și învățătorilor.
Cursurile s‑au desfășurat în fosta sufragerie a conacului. În școala lui Dinicu, restul acareturilor restaurate au fost dormitoarele, sufrageria, bucătăria, depozitele de alimente şi locuințele profesorilor.
Chiar şi familia Mirescu a locuit câteva luni la conac, refugiată din pricina bombardamentelor aliate asupra Bucureștiului.
Odată cu naționalizarea, școala și‑a încetat activitatea, la fel și INCOOP‑ul, transformat în UCECOM. Clădirea a rămas însa în proprietatea cooperației până în 1958, când și‑a căpătat adevărata destinație, cea muzeală.
Pe lângă primii și cei mai însemnați oameni de cultură de a căror activitate se leagă istoria acestei prestigioase instituţii, toți amintiți cu pioșenie de dl profesor V. Novac în numărul 3 al revistei din 2011, îl adăugăm din nou pe George Minescu.
Deși revenit după Război la profesia inițială, cea de inginer silvic, specialist la Consiliul de Stat pentru Standardizare și‑a continuat pasiunea de o viață pentru conacul Goleștilor, încântat de noua lui destinație.
S‑a creat astfel, prin comuniunea de pasiuni o îndelungată și profitabilă colaborare la care a fost atrasă și doamna Alexandrina Minescu, născută Gălățeanu. Absolventă a Facultății de Litere și a Conservatorului din București, sotia inginerului Minescu a găsit un teren propice spre a‑și valorifica şi deosebitul talent în arta plastică. Multe tablouri ce se află în patrimoniul Goleștilor sunt opera sa, ajunse alături de sus‑amintita acuarelă a lui N. Grant la muzeu, sub formă de donație.
Îmi amintesc de tabloul Zincăi Golescu, pictată ca o femeie splendidă, îmbrăcată fastuos, care, înainte de a fi donat a stat ani de zile în șevaletul pictoriței. Îmi amintesc și de un tablou ce‑l înfăţişa pe Tudor Vladimirescu, excelent realizat și de multe alte tablouri pe care le‑am revăzut cu bucurie și emoție expuse în saloanele muzeului.
Închei aici, considerând ca familia Minescu, căreia îi port o dragoste și recunoștință veșnice, a binemeritat cuvintele frumoase rostite de reprezentantul Muzeului, dl Novac, la ceremonia tristă a înmormântării celui care a fost inginerul George Minescu.