Profesorul Valeriu Râpeanu este unul dintre puţinii oameni prezenţi astăzi printre noi, care l-au cunoscut şi au simţit forţa spirituală a gazetarului Tudor
Teodorescu-Branişte. A crescut în cultul lui Teodorescu-Branişte şi nu l-a uitat. Dimpotrivă, are o dorinţă imensă de a împărtăşi şi altora detaliile unor conjuncturi care au aruncat asupra gazetarului originar din Piteşti o grea şi nedreaptă umbră. L-am întâlnit pe profesorul Râpeanu la numai câteva zile după împlinirea vârstei de 80 de ani, într-un tonus excelent, un bun prilej pentru o întoarcere la oameni şi fapte din trecut.

R: Care este prima amintire pe care o aveţi despre gazetarul Tudor Teodorescu-Branişte?
 V.R.: Încă de la început trebuie să va spun că eu fac parte dintr-o generaţie, fiind născut în 1931, care a crescut în cultul, şi îmi măsor bine cuvintele, lui Tudor Teodorescu-Branişte. Nu eram singurul. În primul rând, am aflat despre ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte. Când a fost suspendat ziarul Adevărul, aveam şapte ani, dar ştiam de la părinţii mei, care erau învăţători, despre Tudor Teodorescu-Branişte, iar mai apoi, când am început să răsfoiesc presa am citit unele articole ale lui. Fără îndoială, nu era singur. În perioada dintre cele două războaie, clasa de mijloc, cum se numeşte şi acum, formată din învăţători, profesori, preoţi de ţară, toţi îl citeau pe Pamfil Şeicaru. Pamfil Şeicaru era, dacă vreţi, un reper. Cumpărai Curentul şi căutai editorialul lui Pamfil Şeicaru.