– Dragă Nicolae Oprea, cum am putea începe acest dialog despre generaţia ‘80, tu fiind primul critic pe care-l intervievez în cadrul acestei anchete? Cu ipoteza că scriitorul român începe ca poet şi sfârşeşte ca istoric şi critic literar. Ai început cu poezie?
– Dincolo de enunţul călinescian cu ratarea în alte genuri, majoritatea criticilor literari a scris poezie la începuturi. De la Titu Maiorescu până la optzecistul Ion Bogdan Lefter, lista criticilor-poeţi este impresionantă: G. Ibrăileanu, Ilarie Chendi, Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, G. Călinescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Al. Piru, Dumitru Micu, I. Negoiţescu, Ovidiu Cotruş, Matei Călinescu, Victor Felea, Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu, Ion Pop, Mircea Muthu etc. N-am făcut excepţie, am început într-adevăr cu poezie, dar am încetat să scriu/transcriu versuri printr-o decizie bruscă. În 1972, Ion Pop, pe când forma noua echipă redacţională de la Echinox, ne-a cerut manuscrisele din sertare. Discutând, apoi, pe marginea caietului meu de texte lirice, am realizat că scriu sub influenţa poeziei citite şi, convins că nu aduc nimic nou în fenomenul poetic, am ieşit (cu oarecare durere lăuntrică) din condiţia epigonică, distrugând caietul. Mai mult decât atât, într-o rubrică de „Vestiar”(semnată cu pseudonimul Florin Nicolescu) din revista la care lucram deja, în 1973, mă dedublam, răspunzându-mi acid la „poşta redacţiei” pe numele „amicul Zet”. Nimeni nu a bănuit atunci că versurile citate cu (auto)ironie îmi aparţin. Dacă n-am păstrat nimic din versurile manuscrise, descopăr, în schimb, prin sertare „jurnalele intime” din anii formării, care reprezintă, în fapt, primele mele proze (de folosit într-un roman de mai târziu). Scurtând povestea, n-aş spune că e o regulă, dar exerciţiul beletristic este necesar pentru delimitarea stilului şi modelarea simţului estetic fără de care criticul literar nu există.