„Cenaclul Junimea nu a avut nici un rol
în formarea mea. M-am format bătând în lung şi în lat Iaşii, disecând firul în patru”

– Dragă Nichita Danilov, primele senzaţii, spaime, obsesii din copilărie marchează în vreun fel creaţia de mai târziu a unui poet? Regăseşti asemenea reminiscenţe în propria operă?
– Da, cred că da. Sigur că da. De fapt, niciodată nu reuşim să scăpăm de ele. Cu ele ne naştem, şi ele ne însoţesc şi ne marchează existenţa. Sunt linii directoare, linii de forţă, nu reminiscenţe. Un întreg câmp magnetic gravitează în jurul lor. Cuvintele se nasc tocmai din aceste spaime, se înalţă în aer şi cad înapoi, cu aceleaşi dubii, în suflet. Marcus Aurelius spune undeva că o piatră nu se încarcă cu o fericire mai mare atunci când se înalţă în aer şi nici nu e cuprinsă de o mai mare disperare, atunci când se prăbuşeşte înapoi. Evident, filosoful nu se referea la piatra ca atare, ci avea în vedere conştiinţa umană şi efemeritatea trăirilor noastre Fără spaimele şi întrebările noastre din copilărie toată existenţa noastră ar fi şi mai anostă decât e.

– Dar, spaţiul în care trăieşte poetul îi influenţează poezia? Dacă ai fi trăit în altă parte decât la Iaşi, creaţia ta (mă refer aici nu doar la poezie, dar şi la eseistică, la publicistică, la proză) ar fi arătat la fel?
– Creaţia mea e impregnată de atmosfera locului în care vieţuiesc. Există aici o anumită lentoare, o anumită nostalgie, care s-au transferat în poezia, dar şi în proza pe care am scris-o. Nu e vorba numai de decor, ci de ceva mult mai profund. De ceva smuls ce ţine de lungimea de undă în care rezonează sufletul cu lucrurile care-l înconjoară.