"Haita îmi repugnă, individualitatea mă fascinează"

– Începem abrupt, domnule Tupan? Simt că suportaţi oscilaţiile de presiune. Vă merită revista Luceafărul? Dar dumneavoastră, ce ziceţi, o meritaţi?
– Staţi să-mi adun puterile. Nefiind în descendenţa lui Ceauşescu, care singur, într-o sală imensă, se adresa pereţilor – „Nu mă meritaţi!” – se referea, desigur, la români, nici în postura vreunui alt megaloman (deşi tipul ăsta de persoană se poartă acum, oricât aş încerca să-l imit, nu mă prinde!), predicând în faţa animalelor bolnave, continui să cred că mă aflu sub un program divin (despre care scriu mult în recenta mea trilogie) şi nu fac altceva decât să mă supun destinului ce mi-a fost dat. Dacă eu sau altul trebuia să conducă această revistă – sau să fie condus de ea! – un răspuns vor da generaţiile viitoare, amuzate să judece această amară tranziţie, parcă fără de sfârşit. Numai dacă voi fi luat în seamă, cu mica mea contribuţie, voi fi încântat în lumea cealaltă, căci asta înseamnă că nu am trecut anonim prin viaţă.

– Care sunt punctele forte ale politicii dumneavoastră editoriale, ce anume vă ajută să fiţi particular?
– Primul – şi cel mai important – e acela că am scos revista de sub influenţele comuniste, exercitate asupra ei multă vreme. Poeţii de curte nu mai sunt prezenţi în Luceafărul, ideologia ceauşistă e la distanţă de noi acum. Pentru cutezanţa asta am plătit şi plătesc încă, dar nu-mi pasă. De altfel, ca să ajung la al doilea punct, se observă cu ochiul liber că nu găzduim texte politice, strategia noastră fiind doar una literară. Apoi, vedetele revistei sunt numai scriitorii de valoare, indiferent de grupare sau curent, vizibili pe prima pagină ori de câte ori ne oferă colaborări. Ponderea o deţin tinerii, nu doar promovaţi, ci şi premiaţi la sărbătoarea anuală a Fundaţiei Luceafărul, în jurul datei de naştere a poetului naţional.