Leonid Dragomir: Doamnă Mariana Şora, ştiu din scrierile dumneavoastră cu caracter confesiv şi din mărturisirile domnului Mihai Şora că toată viaţa aţi fost obsedată de timp, de curgerea sa devastatoare. La cei 90 de ani pe care i-aţi împlinit de foarte scurt timp, vă mai este aceeaşi teamă de moarte ca în tinereţe?
Mariana Şora: Ei, cum să nu! Spaima asta îngrozitoare m-a apucat în adolescenţă. Descoperirea că tu însuţi eşti vizat şi că nu există excepţie, că poţi face orice, de pildă să fii credincios sau să nu fii, fără să se schimbe ceva, a fost cumplită atunci, pe la 17-18 ani. În copilărie am făcut şcoala la maici, o şcoală în limba germană. La un moment dat, pe 2 noiembrie, ziua morţilor la catolici, ne-au trimis, pe mine şi pe încă o fetiţă la cimitir să avem grijă de mormintele neglijate. Ştiu că am ajuns acasă cu o întârziere neobişnuită, mai ales că la noi era o absolută disciplină în toate privinţele, deci şi în asta, iar mama, o femeie extrem de fricoasă, bineînţeles că a intrat în panică. Atunci i-am explicat că a trebuit să mergem la cimitir, că ne-am dus pe jos, de altfel nici nu exista tramvai până la cimitirul din Cetate. Când a auzit mama unde fusesem, s-a îngrozit. Eu în schimb am făcut treaba asta cu toată bunăvoinţa, pentru că acolo, la maici, am avut parte de o educaţie religioasă cât se poate de convingătoare, convinsă fiind că sufletul nu moare şi că noi trăim mai departe, aşa încât, dacă suntem credincioşi şi n-avem prea multe păcate, oricum suntem salvaţi. Aşa că nu m-a impresionat deloc contactul cu cimitirul, deşi probabil te va mira fiindcă mai târziu am fost într-adevăr o persoană obsedată de problema morţii.