– Într-o pagină din Memorii, Mircea Eliade consemneză cu entuziasm primirea  prin intermediul  profesorului Alexandru Zub a eseului tău despre Criterion, una din puţinele contribuţii teoretice privind acest aspect controversat al generaţiei de la 1930. Cum s-a născut pasiunea ta pentru acest subiect „delicat” în condiţiile în care cenzura ideologică tăia şi spânzura?
– Totul a început cu o pasiune pentru Eliade scriitorul, pe care l-am descoperit la începutul liceului, când s-au reeditat o parte din povestiri în volumele La ţigănci şi romanele Maitreyi şi Nuntă în cer. Apoi, am descoperit în biblioteca unei rude alte câteva cărţi de Eliade în ediţii interbelice, îmi amintesc acum de Fragmentarium şi de ciclul „huliganic”. Însă, probabil, efectul cel mai important l-a avut singura mea întâlnire mai lungă cu Ioan Petru Culianu din vara anului 1972, când eu tocmai intrasem la facultate, iar el se pregătea să plece cu o bursă în Italia. Întâmplarea face să fi fost îndrăgostit de o colegă de liceu, a cărei soră mai mare era prietena de atunci a lui Nene. Ne zărisem de câteva ori „în uşă” cum s-ar spune, când el venea pe la Iaşi, dar atunci am avut privilegiul să stau o după-amiază, o seară şi o bucată de noapte într-un cerc comun şi să stăm mult de vorbă. De altfel, el era îmbrăcat cumva „interbelic”, avea şi nişte ochelari similari cu cei ai lui Eliade tânăr. Cred că acea discuţie a avut un rol important în deschiderea mea către Eliade şi generaţia lui, care avea să continue în facultate, când i-am descoperit şi pe ceilalţi. La sfârşitul facultăţii, eram deja foarte bine informat în ce priveşte cultura interbelică, inclusiv generaţia criterionistă. Primul prilej să arăt ce ştiu a fost apariţia volumului omagial din Cahiers de l`Herne, sub coordonarea lui Constantin Tacou, simultană cu traducerea în româneşte a volumului De la Zalmoxe la Genghis Khan. De fapt, am precedat puţin traducerea volumului, pentru că am tradus eu Dacii şi lupii, realizând două pagini în Opinia studenţească. Asta a echivalat cu o anchetă a Secţiei de presă a CC al PCR, pentru că nu-mi dădusem seama că nu-i pot pomeni pe „duşmanii poporului”, respectiv Virgil Ierunca, Ioan Petru Culianu, pe care îi citam ca fiind colaboratori consistenţi la „caiet”! Cu studiul despre Criterion, am avut însă noroc de conjunctură, ca să spun aşa – prima versiune, cea văzută şi apreciată de Eliade, singura predecembristă de altfel, era în limba franceză şi făcea parte dintr-un volum coordonat de Al. Zub pentru congresul mondial de istorie de la Sttutgart, din 1986. Fiind un volum „de export”, cenzura era mai îngăduitoare, făcându-se la nivelul Academiei, nu la cel local. Sunt bucuros că am reuşit asta atunci.