– Dragă Ioan Moldovan, te-ai născut într-un sat, dar te-ai şcolit într-un oraş mare, în Cluj, centru cultural. Primele amintiri sunt doar din Cluj sau şi din sat?
– Doar naşterea a fost în sat, n-aveam un an  când ne-am mutat la oraş (dar cu frecvente reveniri şi şederi la bunici), aşadar amintirile prime îşi trag clipurile deopotrivă şi din unul şi din altul, sunt la fel de fumegoase şi de misterioase, dar nu mai ştiu ce să fac cu ele; probabil, dincolo va fi fiind un imens şi magic depozit al amintirilor tuturor inşilor, din care cândva, cine ştie când şi cum, se va putea reinventa istoria omenirii şi a fiecărui individ, într-o cu totul altă alcătuire şi semnificaţie.

– Când ai început să citeşti, cum ai început să scrii? Ai avut profesori care te-au încurajat?
– Cititului-scrisului  le-am dat târcoale înainte de clasa întâi, însoţind-o pe sora mea mai mare la şcoala din sat unde cu un singur învăţător învăţau toate cele patru clase primare; mi-amintesc mirosul hârtiei de caiet şi de carte, al gumei de şters şi al cernelii, mi-amintesc osârdia cu care încercam să-i imit pe cei mai mari, dar multe pe acest palier nu-mi amintesc. Sigur, în primele patru clase am fost lăudat pentru bună purtare şi învăţătură, am fost unul din acei copii cuminţi, timizi, fruntaşi, cu urechi cam clăpăuge, găseam în citit, mai apoi în scris, un teritoriu unde puteam fi şi eu viteaz, unde înfricoşările lumii reale nu pătrundeau, în schimb erau altele, minunate şi benigne. Încurajările au venit în clasele a VII-a, a VIII-a, de la profesorul de română Petru Şaitiş, despre care numai târziu am aflat că era el însuşi un poet şi un traducător de poezie.