Ileana Iordache-Streinu s-a născut la 1 iulie 1930, la Găeşti, acolo unde tatăl său, Vladimir Streinu, era profesor, copilărind alături de Barbu Cioculescu. În 1953 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, fiind angajată, din acel an şi până în prezent, la Teatrul Naţional I.L. Caragiale Bucureşti, al cărei societar de onoare este (din 2004). A interpretat roluri de răsunet din dramaturgia universală şi naţională, lucrând cu regizori precum Sică Alexandrescu, Alexandru Finţi, Horia Popescu, Ion Cojar, Andrei Şerban ş.a. A participat în turnee în ţară şi în străinătate (ultimele în Franţa, 1996, şi Grecia, 1997). A jucat şi în câteva filme (Pe răspunderea mea, regia Paul Călinescu, Mofturi 1900, regia Jean Georgescu, Pantofiorul Cenuşăresei, regia Jean Georgescu, Bad Blood, Carlton Production-Londra, 1998). Este laureată a Premiului Teatrului Naţional din Bucureşti pe anul 1984.

– Stimată doamnă Ileana Iordache-Streinu, o întâmplare fericită – aniversarea, astăzi, a centenarului naşterii lui Vladimir Streinu – ne-a adus la Găeşti. Tocmai am fost părtaşi la suita de manifestări organizate de dl. profesor Tudor Cristea – la care au luat parte, printre alţii, d-nii Barbu Cioculescu, George Muntean, Alexandru George, Simona Cioculescu, Mihai Stan, Ştefan Ion Ghilimescu, Victor Petrescu şi, nu în ultimul rând, dl. Emil Vasilescu, care şi-a lansat monografia Vladimir Streinu. V-am ascultat cu emoţie amintirile şi m-am gândit permanent cum este să fii fata unei personalităţi de talia lui Vladimir Streinu!?

– Aşa cum am spus şi-n cadrul acestor manifestări ce au avut loc la liceul care poartă numele tatălui meu, relaţiile mele cu tatăl meu au fost nişte relaţii absolut normale şi fireşti. Nu au fost nişte relaţii dintre un copil şi un profesor, dintre un copil şi o personalitate din lumea literelor. Am fost în umbra lui, pe lângă el, pe lângă cărţile lui. Prin el am învăţat să citesc o carte, să înţeleg ce înseamnă o carte şi, cel mai important, prin el am învăţat să citesc poezie şi să iubesc Poezia. Pentru că, aşa cum prea bine ştiţi, tatăl meu spunea că există o metaforă cu totul specială care se naşte între poet şi cititor. Ei bine, el m-a învăţat să simt această metaforă, să o găsesc. Pentru că eu citeam poezia, mă lăsam purtată de frumuseţea versurilor, dar eram departe de sensul adevărat al poeziei. Or, el m-a învăţat lucrul acesta. Şi, aşa am descoperit şi eu această minunăţie care este metafora ce se naşte între poet şi cititor. De la el am învăţat să citesc, de la el am învăţat ce înseamnă accentul, cum trebuie citite versurile, cum trebuie pusă o anumită respiraţie pe versul clasic. Am învăţat cum trebuie citit versul modern. El m-a învăţat să citesc poezia lui Edgar Allan Poe, a lui Rimbaud, a lui Baudelaire. M-am luptat imens să înţeleg poezia lui Mallarme, dar, datorită lui, am înţeles-o. N-au fost nişte relaţii care pot fi foarte bine încadrate într-un sistem de relaţii. Pentru că şi viaţa noastră a fost una complicată, o viaţă, uneori, foarte grea. Am fost alături în momentele cele mai grele de viaţă şi am fost parteneri, fără nici un fel de altă, cum să spun, opinie. Neînsemnând că nu aveam opinia noastră, mama mea mai ales, pentru că eu eram un copil, de fapt. Dar am fost alături de el şi am fost aşa cum a vrut el – alături de el în acele vremuri care au fost foarte grele.

– Dar suferea la gândul că vă face să suferiţi?

– Lucrul acesta l-am înţeles mult mai târziu. El a fost un om care niciodată nu s-a manifestat. Şi spune el, la un moment dat, într-una din scrisorile pe care le-a trimis mamei când a fost concentrat în 1940. Era pe Prut şi mergea pe jos zeci de km, cărând în spinare zeci de kg, dar când avea o clipă liberă îi scria mamei mele. Şi-i spunea că regretă că toată viaţa lui ,,s-a înfrânt”, că nu a avut puterea să se deschidă, să spună ce simte, cum simte şi ce ar vrea! Că a fost un om închis şi că suferea din cauza asta. Dar nici nu putea să lupte împotriva firii lui. Această reţinere nu era ceva „construit” în fiinţa lui, era ceva înnăscut. Desigur, mult mai târziu mi-am dat seama că a suferit îngrozitor din cauza asta. Şi pentru că am trecut prin nişte momente foarte grele, mult, mult mai târziu – eram trecută de prima tinereţe – îmi amintesc cum, într-o bună zi, întors de la închisoare, tata mi-a zis: ,,şi tu cum de te mai descurci, băiata mea?!” Pentru că şi-a dat seama că, în fond, am înfruntat şi eu, într-un anumit fel, de-a lungul vieţii, dacă nu toate consecinţele, măcar o parte din greutăţi. De aceea i-am mulţumit domnului Ştefan Ghilimescu. Pentru că mie mi s-a redat astăzi o identitate, în acest liceu ce poartă numele tatălui meu. Eu m-am ferit toată viaţa să-mi spun adevăratul nume. Pentru că era un pericol, realmente. În clipa în care Nicolae Moraru – dumneata eşti mult prea tânăr, nu l-ai cunoscut ca om – a aflat că sunt fata lui Vladimir Streinu, numai că n-a vrut să mă omoare pentru că l-am înşelat! Pentru că eram o elevă foarte bună şi învăţam foarte bine la economia aia a lui politică şi la marxismul lui! Pentru că trebuia să răzbesc! Şi toată viaţa mi-am spus Iordache ca să-mi apăr pâinea pe care vroiam să o câştig, să-mi fac un rost în viaţă. Şi de aceea i-am mulţumit public domnului Ghilimescu. Mi-a redat identitatea spunându-mi Ileana Streinu!

–  Spuneţi-mi, vă simţiţi şi în spiritul…  streinist, în acela care, cum s-a spus, l-a determinat să-şi spună „Streinu”…

– Nu, nu, nu! Cred că se face prea mult caz pe treaba asta. Un pseudonim era, în epocă, firesc. Mulţi scriitori şi-au căutat un pseudonim. Chiar şi domnul Marin Preda, care-l cam critică în amintirile sale…

– Da, în Viaţa ca o pradă, vorbind despre profesor…

– Dar care i-a dat o superbă dedicaţie tatălui meu în 1948, pe cartea Întâlnirea din pământuri. De ce, de pildă, dl. Preda a dorit să-şi schimbe numele, de ce nu şi-a spus Călăraşu, cum îl chema pe tatăl lui, şi a simţit nevoia să-şi spună Preda? Mulţi scriitori îşi schimbau numele. Că s-a nimerit să fie Streinu, care dă posibilitatea mai multor ipoteze, asta e cu totul altceva. Dar nu cred că are o semnificaţie dură, a dorinţei de îndepărtare de părinţii lui. Tatăl lui a fost un om care l-a ajutat, casa din Găeşti era casa lui tata-mare. Când a plecat la Paris să încerce să-şi dea doctoratul cu acea teză despre Rimbaud şi avea nevoie de bani s-a împrumutat la început, dar apoi a apelat, bineînţeles, la tatăl lui. Şi tatăl lui i-a trimis o scrisoare la Paris în care i-a spus: „Fii sigur, fiul meu, că te voi servi!” Şi s-a semnat. Era un om care avea doar patru clase de şcoală, dar care fusese primar la Teiu. De aceea, nu sunt de acord cu speculaţiile unora că a existat o ruptură între tată şi fiu. Ceea ce a fost deosebit de adânc în tatăl meu a fost că a simţit şi a ştiut că are o datorie în viaţă. Pe care şi-a asumat-o şi a îndeplinit-o.

– O întrebare mai delicată. Este vorba de colaborarea forţată la Glasul patriei. Se plângea acasă de acest lucru?

– Tot ce pot să spun este că am acasă articole care au fost publicate în Glasul patriei şi pe care el a făcut adnotări: ,,acest paragraf nu-mi aparţine”, sau „acest articol, apărut cu nişte adaosuri care nu-mi aparţin mie”. Dar nu e mai puţin adevărat că a fost obligat, că a fost constrâns să facă ceea ce se cheamă astăzi, un termen foarte uşor şi foarte repede folosit, „concesii”. Nu e concesie! El a fost constrâns! Altă soluţie nu mai exista. Să nu uităm un lucru foarte important. Tatăl meu, începând din 1947, a dispărut complet din viaţa publică şi  literară a ţării. Tatăl meu, ieşind din închisoare în 1962, până în 1964 a fost foarte amabil şi delicat respins în toate cererile lui. Din 1964, prin Călinescu, dintr-odată, lucrurile s-au schimbat, a reintrat în literatură. Dar a mai avut doar şase ani de viaţă! Şase ani în care a dat cât a dat culturii române! Vă imaginaţi cât ar fi dat dacă ar fi fost permanent prezent în acele decenii?! Aşa că episodul cu Glasul patriei este un episod care priveşte absolut toată intelectualitatea de vârf a ţării…

– Da, şi Noica, şi Radu Gyr, şi Crainic, şi alţii au fost obligaţi…

–  Constrânşi. Aş vrea să adaug că e o mare diferenţă între cei din generaţia tatălui meu şi scriitorii tineri care publicau atunci în epocă. Ei au venit şi s-au încadrat în realitatea în care trăiau în mod firesc! Pornind de la şoimii patriei şi utemişti şi terminând cu cei care se înscriau la Şcoala de literatură sau la facultatea aceea superioară de partid, Ştefan Gheorghiu – era un parcurs normal, fără nici un fel de agresiuni directe. Oamenii aceştia, ca tatăl meu, care au fost surprinşi, la plinătatea condiţiei lor de creatori – pentru că toţi erau oameni maturi, trecuţi de 40 de ani – aceştia erau marele pericol şi ei trebuiau ţinuţi în frâu.

– Pentru că reprezentau ceva în ţară, erau nume deja consacrate, puteau fi urmaţi, ascultaţi…

– Da, aşa era. De aceea au şi fost interzişi, închişi, iar ulterior ţinuţi sub un control strict.

– Ca părinte, în copilăria dvs., avea timp să se joace cu dvs.? Ştiţi, aşa cum fac părinţii cu copiii lor… Sau era absorbit de lucru?

– Nu, nu-mi aduc aminte de aşa ceva! Eu, de când mă ştiu, îl ştiu ori citind, ori scriind, la o măsuţă foarte mică, pirogravată. Sigur, avea biroul lui, care acum se află în casa memorială de la Teiu, dar tata nu a folosit, de fapt, niciodată acel birou! Practic, la acea măsuţă a scris toată viaţa lui. Nu-mi aduc aminte să mă fi jucat vreodată cu tata! Nu. Ceea ce îmi aduc aminte este atunci când i-am simţit acea bătaie de inimă. Şi asta este prima mea puternică amintire a relaţiei mele cu tatăl meu. Atunci l-am descoperit că este tatăl meu, atunci, în braţele lui, strânsă, mică, ghemuită, fiindcă mi-era teamă de noapte şi de întuneric. Şi am simţit bătaia puternică a inimii lui. Şi una mai mărunţică, a mea. Dar să ne jucăm, aşa, nu! Era şi imposibil. Mă întrebau unii – poeţi ori prozatori care veneau în casa tatălui meu –, eu fiind o copiliţă: „Ce face domnul profesor?”. Răspundeam imediat: „E cu prietenii lui!” Cum? Care?, mă întrebau intrigaţi şi geloşi că ei nu erau primiţi. Păi, Creangă, Coşbuc! (n.n. – râde). Vă repet, nu am asemenea amintiri, de a mă fi jucat cu tatăl meu. Dar nici nu am vreun regret sau vreo suferinţă că nu am astfel de amintiri.

– A căutat tatăl dvs. să vă îndrume spre literatură? Să scrieţi? Sau spre alt domeniu?

– Nu avea cum! A fost, de fapt, imposibil. Anii în care eu am început să ies din adolescenţă şi în care trebuia să mă pregătesc pentru viitor s-au suprapus cu anii aceia îngrozitori, când era bolnav, era în spital, iar apoi a fost închis. În acei ani nu aveam din ce trăi, efectiv. Cum am spus, şi o repet, în acei ani am trăit din mila publică! De aceea, respect memoria unor oameni ca Zaharia Stancu, Sadoveanu, Călinescu ori Vianu, care au fost salvatorii noştri în acei ani foarte grei. Asta a fost, nu avea cum să mă îndrume în acei ani! El era un om bolnav, ieşit complet din circuitul vieţii. Eu nu aveam atunci decât o singură dorinţă, aceea să fac o facultate cât mai repede, să ajung pe picioarele mele, să câştig un ban. Şi de aceea, eu, din primul an facultate, am început să fac figuraţie şi să joc la Teatrul Naţional roluri foarte mici, ca să am un câştig. Iar câştigul acela îl puneam într-o Biblie din bibliotecă. Ştiam că în acel loc mama va găsi nişte bani! Tata era în spital, mama se ducea la el în vizită, avea grijă de el, şi lua bani de acolo. Era, efectiv, singurul venit. Până când mama a reuşit, cu greu, să intre într-o cooperativă în care înşira nişte mărgele minuscule. Şi nu avea decât un singur ochi bun! A ajuns să picteze şi nişte hărţi, iar când nu aveau de lucru, cum li se spunea – e posibil să crezi aşa ceva? – le trimiteau să spele closetele de la Ecarisaj! Ca să câştige câţiva bani, aceste  doamne erau determinate să facă şi asemenea treburi! Sunt lucruri atât de nefireşti şi atât de anormale încât cei de astăzi nu le mai pot înţelege. Într-un fel este bine şi aşa, pentru că nu trebuie să trăim din stresul trecutului. Totuşi, pe undeva, trebuie menţionate şi reamintite, din când în când.

– Vă mulţumesc.