– Dragă Gheorghe Mocuţa, îţi aduci aminte când ai auzit prima dată cuvântul poezie? Învăţaseşi să scrii (nu poezii, desigur, ci literele) sau doar să spui poezioare? Cu ce asocia mintea ta fragedă de copil cuvântul poezie?
– Mi-e imposibil să-mi amintesc de prima rostire. Fără îndoială, s-a întâmplat la şcoală, dar la biserică i-am simţit gustul. Poezia a avut întotdeauna pentru mine gustul amar al agheasmei cu care mama încerca să-mi lecuiască slăbiciunile şi himerele copilăriei. „Poezia” copilăriei e combinaţia fascinantă de spaţiu captivant şi de orori necontrolate, de accidente imprevizibile care te marchează toată viaţa, aşa cum pe mine m-a marcat moartea prietenului de 16 ani. Sau întâmplările inventariate în poemul Semne particulare. O moarte care avea să mă înspăimânte şi apoi, să mă elibereze. Poezia de la şcoală nu-mi prea plăcea, poate poezia colindelor, cu lumina lor, poate prohodul morţii şi învierii, însoţit de postul obligatoriu, la Paşti. La vârsta primelor silabisiri mi-am ales meseria de preot; mama m-a surprins cum m-am descălţat şi cum cădelniţam cu pantoful, ţinându-l de şireturi în timp ce cântam „Doamne milueşte”, repetând cu ardoare: „Fiu popă, fiu popă!” La şcoală eram un copil plăpând şi ruşinos, acasă eram un drăcuşor pe care o mătuşă care n-avea copii a avut grijă să mă înveţe să spun celorlalţi că sunt cuminte „ca piparca-n ochi” şi „ca focu-n vârvu’căşii”; tot ea, îmi provoca crize de personalitate cu distihuri persiflante ca „Gheorghe, cu mâţăle-n holde!”, la care eu îi răspundeam tot în versuri „Maică, părădaică!” (adică paradaisă, roşie, tomată). A fost un joc satiric sau o provocare conştientă a orgoliului? Primele versuri serioase pe care le ţin minte au fost provocate de reacţia celor din jur în timpul unei furtuni de vară cu tunete şi trăsnete: „Furtuna-i apasă pe oamenii mici/Furnici// Casele lor trist se-ncovoaie/Muşuroaie.”