– Există un fel de „cuminţenie” a scriitorului, un fel de „Politica nu e treaba mea, de „Sensul existenţei mele e opera, iar nu politicul”; sau un fel de „Cum pot să mă lupt eu, un scriitor, cu dobermanii guvernamentali, pentru a îndrepta nedreptăţile ce mi se fac şi ca cetăţean, şi scriitor”? Cum vi se par aceste atitudini? Sau poate o ducem cu adevărat minunat şi fac eu întuneric în această liniştită şi veşnică lumină din dealu’ valea-mioritică?
– Da, există cu adevărat această „cuminţenie”, acest defetism al scriitorului român, care, aparent, reprezintă contrariul politizării practicate sub regimul comunist. De unde până-n 1989, politizarea, fie şi sub formule insidioase precum naţionalismul resuscitat sau reconstituirea istorică tendenţioasă, era la ordinea zilei, acum se cultivă un „apolitism” care nu în mai mică măsură slujeşte puterea. Fie că e sub o egidă partinică sau alta (deşi a predominat nota ei postcomunistă, conservatoare), puterea acceptă această ofrandă… minimă, însă binevenită. Cârmuirea iliesciană, atât de la vedere legată de era totalitară, a beneficiat de sprijinul intelectualităţii „apolitice” şi „echidistante” – vă amintiţi, desigur – în frunte cu un critic literar devenit prezidentul Academiei şi cu un eseist de şcoală noiciană care a întemeiat Dilema, ca o replică la ameninţarea critică ce se profila într-o publicaţie precum 22. Frumoase vremuri, de oportunism stilat, de carierism cu şarm intelectual! În rândul exponenţilor lor de căpetenie, nu putem a nu-l aminti şi pe un romancier, odinioară un soi de disident, care la nevoie aducea omagii dictatorului ori manifesta un impuls xenofob, ale cărui frapante orgolii au poposit în jilţul de conducere al mănosului Institut Cultural Român. Iar sub legislatura Băsescu, ce să vezi? Acest personaj mediocru, demagog de joasă speţă, dubios din mai multe puncte de vedere, s-a văzut anturat ca prin miracol de câţiva „elitişti”, începând cu un filosof care, tunând şi fulgerând în alte ocazii, precum în sonorul d-sale Apel către lichele, şi-a coborât ultraspectaculos ştacheta exigenţelor. Hotărât lucru, o solidaritate civică a scriitorilor şi cărturarilor noştri în faţa atâtor şi atâtor dureroase neajunsuri ale „epocii de tranziţie” nu există. În fond, se perpetuează o situaţie pe care o cunoaştem din decursul „epocii de aur”. Suntem departe de-a o duce „minunat”, dar – nota bene – mai toţi autorii orientaţi precum corolele de floarea-soarelui către noile centre de putere politică s-au ales cu defel neînsemnate beneficii de carieră şi pecuniare. Greşesc cumva?