“Azi, ideologiei
i se substituie goana după senzaţional, cenzurii îi ia locul mecantilismul dezlănţuit”
– Domnule Gheorghe Grigurcu, au trecut 16 ani de când am “îngropat” comunismul, deşi mulţi dintre slujitorii lui au rămas pe metereze. Scriitorii aveau, atunci, câteva speranţe legate de activitatea lor specifică şi chiar de viaţa lor de zi cu zi. Ce vise ale lor s-au împlinit? Mai bine spus, credeţi că omul de artă îşi poate împlini singur visele? Credeţi că USR, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Academia, organizaţiile şi instituţiile de profil îl sprijină în vreun fel?
– Ah, visele şi împlinirea lor! Îmi vine acum să dau visului o accepţie mai largă, legată de destinul nostru de fiinţe imperfecte care cu greu – sau niciodată – şi-ar putea recunoaşte atinse ţintele, împlinite idealurile. Scriitorul american Thoreau scria cu un condei amar: “Tinereţea îşi adună materialele ca să dureze un pod pînă la lună, sau să înalţe un palat ori un templu pe pământ şi, după un răstimp îndelungat, omul de vîrstă mijlocie sfârşeşte prin a-şi clădi cu ele o cabană într-o pădure”. Atunci, în mirobolantele zile ale răsturnării lui Ceauşescu şi ale Pieţii Universităţii, am trăit un soi de concentrat al tinereţii visătoare. Ni se năzărea că nimic nu ne stă în drum pentru a ne aşeza în democraţie ca pe-un covor fermecat din basmele orientale care te duce acolo unde pofteşti. Deziluziile pe care le-am încercat au pricini multiple pe care nu le putem analiza aci, dar pe care cred că le putem indica într-o formulă scurtă şi cuprinzătoare: persistenţa mentalităţii totalitare, care, precum un gaz toxic, a invadat toate compartimentele vieţii publice şi private, inclusiv conştiinţele. Instituţiile pe care le-aţi numit, chiar dacă le atribuim cele mai bune intenţii, n-ar putea evita confruntarea cu reziduurile trecutului, la nivelul oamenilor feluriţi care le-au condus şi le conduc, dar şi, foarte probabil, al articulaţiilor lor organizatorice. Nu ne putem aştepta din partea lor la miracole. Ele fac parte din tranziţia noastră cea de toate zilele în care dezarmatele, inocentele visuri trebuie să bată în retragere.
– Credeţi că USR, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român sunt cu adevărat responsabile din punct de vedere cultural? În ce fel beneficiază, de pildă, scriitorul şi cititorul de aceste instituţii?
– Mi-e greu să vă dau un răspuns precis. Nu mai sunt de mulţii ani la curent cu activitatea USR, de când nu mai deţin funcţia de membru în Consiliul său de conducere. Nici cu ceea ce se petrece la Ministerul Culturii, de când m-a dezamăgit unul din miniştrii săi de care-mi legasem speranţe, întrucât provenea de la Alianţa Civică (nu eu îi solicitam ceva, ci invers, dar nu e locul potrivit să intru în detalii). Cu Institutul Cultural Român – atît de buzurian pînă deunăzi – n-am avut nici cea mai vagă legătură.
– Promoţia 2000 se bucură de câţiva ani de o foarte bună mediatizare. Este meritul ei sau meritul celor care o poartă pe umeri? Are ea „succes” prin ea însăşi, sau prin generalii care îi amplifică glasul? Credeţi că promoţia 2000 poate fi considerată deja o generaţie literară?
– E prea devreme să ne pronunţăm. Sunt nişte tineri la început de cale, fugoşi cum sunt nu o dată tinerii, cu un un plus de temeritate explicabil poate prin lâncezeala, cenuşiul, caracterul anost al existenţei noastre obşteşti pe care o sfidează prin… pornografie. Ce poţi spune despre pornografia lor devenită modă precum tatuajele sau cerceii unisex, inclusiv pe limbă? E un soi de acnee juvenilă pe obrazul textului care va trece, făcând cu putinţă abia din acel moment decantarea unor personalităţi. Nebuloasa avangardist-obscenă pe care o percepem n-ar putea fi decât o experienţă formativă. A o aplauda ori a ne scandaliza excesiv ar însemna să-i acordăm o pondere pe care n-o are în realitate.
– Cum este critica de poezie de astăzi faţă de cea de ieri? Este ea profesionistă, obiectivă sau coruptă? Este credibilă? Ce consecinţe asupra literaturii române are o critică lipsită de profesionalism sau coruptă?
– E nepotrivit să vorbim despre critică de-a valma. Criticii sunt, cu voia dvs., nu mai puţin diferenţiaţi decât, bunăoară, poeţii. Iar critica pe care o numiţi cu dreaptă mânie “lipsită de profesionalism sau coruptă” are toate şansele de-a se descalifica asemeni literaturii proaste.
– Din ancheta „României literare“ nr. 51-52/2004-2005, „Primii 10 poeţi români din toate timpurile“, la care au participat 34 de critici, îi putem extrage pe primii 10 poeţi contemporani. Aceştia sunt cu totul alţii decât cei pe care ni-i oferă, în anul 2005, „Bucureştiul literar“. Cum comentaţi modul total diferit şi contradictoriu de evaluare al criticii noastre literare? Ne va putea spune critica noastră vreodată care sunt cu adevărat primii 10 poeţi români? Şi, mai departe, primii prozatori, dramaturgi, critici etc.?
– Văd ca luaţi foarte în serios acel inofensiv joc de societate pe care l-au constituit anchetele României literare şi ale Bucureştiului literar. E natural ca rezultatele lor să fie variabile, aşa cum se întâmplă la un joc de domino, de canasta sau de poker. De ce să ne încrâncenăm în faţa imprevizibilului domesticit, redus la o scară mică, transpus în amuzament? Cum ne-am putea orienta conform unor asemenea topuri? Ne aflăm pe un teren pe care mă tem că n-am putea decide cine sunt „cu adevărat” primii 10 poeţi, prozatori, dramaturgi, critici, deoarece „adevărul” are în artă o conotaţie subiectivă şi într-un fel e bine aşa, funcţia sa fiind una cathartică, eliberatoare de impenitente fantasme ce zac sub lespedea prejudecăţilor şi a locurilor comune.
– Aţi fost vreodată faţă în faţă cu Securitatea? Aţi avut de pătimit din pricina ei? O mai interesează astăzi pe ea scriitorii?
– Vizat de vajnica instituţie încă de la 18 ani, când m-am pomenit eliminat din Şcoala de literatură ca „element duşmănos” (cei doi principali „operatori” ai cazului meu ce mi s-au vârât sub piele cu chipuri de „buni colegi” pentru a mă supraveghea sunt azi trecuţi în lumea drepţilor), am avut parte de atenţia sa nesăbuită până în decembrie 89, dacă nu cumva şi după această dată. În anii `70 -`80, când eram frecvent comentat la Europa Liberă, fireşte că devenisem un vînat de soi. Cu atât mai vîrtos în Amarul Târg, unde ajunsesem tot din pricini de neadaptare politică şi unde băieţii cu ochi albaştri trebuiau să-şi justifice într-un fel salariile copioase, nu-i aşa? Astfel încât m-am văzut anchetat, percheziţionat la domiciliu, supus confiscării de manuscrise. Nu mă îndoiesc că dosarul meu de urmărire e gros. N-aş putea uita niciodată o împrejurare dramatică. Una din percheziţii care a avut loc în februarie 1985 s-a petrecut sub ochii tatălui meu, foarte grav bolnav, imobilizat într-un fotoliu, care a suferit un şoc. Neîndoios, sfârşitul i-a fost accelerat de descinderea ticăloaselor „organe”.
– Securitatea şi Cenzura, aceasta din urmă mascată sub numele de Direcţia Presei, vegheau, ca organe ale PCR, la menţinerea liniştii publice în literatură, favorizând, fireşte, literatura pe linie… Critica de atunci ne-a oferit, cu puţine excepţii, o falsă ierarhie a valorilor literare ale acelor vremuri şi chiar ale celor dinainte de 1944. Credeţi că revizuirile literare începute în 1990 au îndreptat nedreptăţile comise? Sunt ele capabile să ne ofere azi, după 16 ani, o tablă „corectă” a valorilor literare ale literaturii române, în ansamblul ei? Care sunt nedreptăţile pregnante care stăruie? Ce ar mai trebui făcut?
– Revizuirile reprezintă un proces deschis. Ele nu sunt în măsură atât a „îndrepta”, „a corija”, cât a se reprezenta pe ele însele, precum forme ale unei conştiinţe libere, care-şi proiectează imaginea de sine peste un obiect a cărui supravieţuire publică depinde, e drept, de concursul lor. Aceasta e deosebirea dintre pe de-o parte dogmatism, autoritarism, anchiloză, pe de alta climatul normal, democratic. Nu încercăm a înlocui ierarhiile clişeizate cu altele cu pretenţii de imuabilitate, ci a asigura fluxul continuu al vieţii valorilor care se cern şi se aşează în configuraţii rezonabile. Desigur că au existat în vremea comunistă nedreptăţi flagrante, interdicţii, omisiuni, contrafaceri, exagerări cu semnul minus sau cu semnul plus. Dizolvarea lor e posibilă doar într-un spaţiu permisiv, al pluralităţii opiniilor, al tolerării controverselor, în care incriminările cu iz naţional-comunist potrivit cărora discuţiile neconvenţionale ar urmări „distrugerea valorilor naţionale”, „scoaterea din literatură a marilor noştri scriitori” n-ar putea părea decât ridicole. Am impresia că nu există un fapt mai comic în literele noastre actuale decât afectarea lovinesciană a domnului Eugen Simion.
– Suntem contemporani cu cinci generaţii literare: generaţia ’60, ’70, ’80, ’90, 2000… Cum fiecare dintre acestea are setul ei de criterii estetice, deci canonul ei, am putea spune că suntem contemporani cu „cinci literaturi”, cu „cinci tipuri de critică” (şi revizuiri estetice) şi, mai departe, cu „cinci istorii critice ale literaturii române”, dacă cele cinci canoane se vor pune pe scris istorii… Ce şanse au toate aceste canoane şi istorii diferite să ne ofere istoria „adevărată” a literaturii române, tabla adevăratelor opere de valoare? Ce tip de judecăţi trebuie să aibă mai degrabă un critic – generaţioniste (canonice, în sensul enunţat mai sus), sau valorice, estetice, pur şi simplu?
– Hai să nu luăm în grav chiar totul! În înţeles clasic, generaţia e diferenţa de vârstă de la tată la fiu, aproximativ trei decenii. Or, dacă am fi cu adevărat comtemporani cu cinci „generaţii literare”, despărţite doar de câte zece ani, ce ne-ar opri să vorbim în curând despre „generaţii”, bunăoară la fiecare cinci ani? Despre „cincinale” de producţie scriitoricească! Asistăm la o agitaţie a prezentului care-şi arogă, la distanţele minore de care face uz, noţiuni terifiante precum „cinci literaturi”, „cinci tipuri de critică”, „cinci canoane” ş.a.m.d., agitaţie care de bună seamă va intra în cicluri mai ample, de-o legitimitate ce o va amortiza. De ce să dăm o atenţie exagerată unor furtuni într-un pahar cu apă? Împietând sau nu asupra judecăţilor estetice (socotesc că nu e nevoie de un protecţionism alarmat în jurul lor), judecăţile generaţioniste răspund unui mecanism biologic, unei nevoi imperioase de afirmare a fiecărui membru al generaţiei (mai mult ori mai puţin omologabilă ca atare). Relevant cu osebire este azi acest suport, am spune instinctual al competiţiei generaţioniste, când apare exhibat cu impudică frenezie (mai exact, obsesie), fondul fiziologic, refrenul sexual al fenomenului precum un alibi imbatabil al său. În realitate, generaţia nu e decât o sumă de indivizi din care fiecare doreşte până la urmă să răzbată pe cont propriu, dispozitivul colectiv nefiind decât o legătură pe cât de simbolică, pe atât de pasageră. Să nu uităm ca Balzac definea cu umor generaţia drept o dramă cu cinci mii de personaje care, toate, vor să joace rolul principal.
– Cum vedeţi canoanele literare, atâta vreme cât ele sunt contradictorii, în sensul că se neagă unele pe altele?
– Să vă mărturisesc un secret. Termenul canon mă sperie aproape tot atât de mult cât şi cel de postmodernism. Într-un spaţiu intim al minţii îl asociez cu înţelesul său de pedeapsă, de chin. Un procedeu al pedanteriei cu care se simte obligată epoca noastră plină de toate dezinhibările, ca să nu zic deşănţările, să ne plesnească peste degete. Cartea lui Harold Bloom în care-şi are izvorul e de altminteri plină de delicioase libertăţi, de atracţioase fantazări. De ce să ne opintim a propune/a apăra/a impune un canon sau altul la fel de moroz, sec, pe cât de antipatic pe atât de relativ? De ce să ne punem în corset atâta timp cât ne simţim mai bine fără?
– Ce distincţii faceţi între poezia modernă şi cea postmodernă, de fapt postmodernistă? Au ele principii opuse? Sau poezia postmodernistă are de câştigat dacă o detectăm în simfonia poeziei moderne de la simbolism (poate chiar de la romantism) şi până astăzi?
– Ultima dvs. întrebare n-aş putea-o socoti decât retorică. După cum am mai afirmat, dacă tot ne însuşim eticheta postmodernismului, să înţelegem printr-însa o fază de maturitate, o clasicizare a creaţiei moderne, un platou pe care aceasta încearcă a-şi alcătui o sinteză (aproximativă), a-şi face un bilanţ (provizoriu). După cum văd că iau avânt devergondajul nostru speculativ şi prosperă ticurile noastre clasificatoare, nu m-ar mira să constat în scurt timp că se vorbeşte despre post-postmodernism, iar puţin mai încolo despre post-post-postmodernism.
– Ce (tip de) poezie, ce canon poetic are viitor în concertul universal al poeziei, în viteza cu care se succed (din 10 în 10 ani…) canoanele poetice? Este canonul poetic (generaţionist) o modă care se demodează?
– „Nimic nu este mai primejdios în artă decât să fii la modă, observa Oscar Wilde. Eşti ameninţat să te demodezi brusc.” Mă tem că nu e mai puţin primejdios să fii… postmodern.
– Numiţi două-trei lucruri care ţin în loc poezia şi literatura română actuală…
– Aş putea numi mai multe, dar să mă limitez, aşa cum doriţi, la trei. Mai întâi, fireşte, insuficienţa revizuirilor, îndeobşte acceptate în principiu (o faţadă arătoasă!), neglijate, obstrucţionate în fapt, sub felurite pretexte şi în grade diverse. E distractiv să urmăreşti cum câte un confrate (uneori îndeajuns de onorabil) se străduieşte să execute o echilibristică pe sârma ce desparte conservatorismul de înnoire. Cum se sileşte a “trece puntea” cu vechile ierarhii, cu vechile judecăţi axiologice în braţe, abia cosmetizate acestea printr-o vagă rezervă ori nici măcar atît. Doi. Dificultăţile de integrare a produselor literare în peisajul postdecembrist în care se văd concurate de o televiziune şi de o presă tot mai comercializate, tot mai înclinate spre disoluţia valorilor, aflată sub tirania unui rating spiritualmente păgubos. Poezia, romanul de ţinută, eseul sunt nevoite a se retranşa în perimetrul unor cercuri restrânse ai căror membri se întâmplă prea adesea să nu aibă bani pentru a-şi procura cărţile dorite. E o penitenţă nemeritată a creaţiei care abia ieşită din negurile totalitarismului intră într-o altă zonă de dificultăţi, după toate probabilităţile de durată. Ideologiei i se substituie goana după senzaţional, cenzurii îi ia locul mercantilismul dezlănţuit. Trei. Indiferenţa dispreţuitoare faţă de trecut a unor tineri care par… picaţi din lună. Reluând la modul cel mai învederat reţetele avangardiei (care nici vorbă, pot fi continuate în duh creator), au pretenţia unui început absolut, sub toate raporturile. Când vine vorba de tema comunismului, încă atât de vie, sângerândă la scara întregii noastre societăţi, consideră nimerit a declara sfidător că „retorica anticomunistă” ar fi egală cu „retorica comunistă”. Lăsând la o parte faptul că o atare atitudine trădează o lipsă de educaţie, o impoliteţe crasă faţă de nenumăraţi oameni încă în viaţă care au cunoscut pe pielea lor fărădelegea totalitarismului, să menţionăm că ea conţine un refuz al istoriei, id est o formă de in-conştienţă. Din păcate, junii cu caş la gură care-şi etalează anti-comunistul, aidoma unui tricou la modă, ni se par nu altceva decât nişte funambuli ai ideii generaţioniste pe care o pun la grea încercare.
– Ce (câţi) poet/poeţi contemporani credeţi că vor rămâne în literatură peste 50 de ani?
– Regret, dar nu pot face prorociri. Léon Bloy spunea că profetul e omul care-şi aminteşte viitorul… Cred că ar fi bine să ne amintim aşa cum se cuvine măcar trecutul…
– Există vreun program literar al USR de pe urma căruia să beneficieze membrii USR, în afara celor din conducerea ei?
– Declar din nou: nu cunosc suficient activitatea USR. Am sentimentul că, la ora de faţă, având ambii poli ai structurii sale bine reprezentaţi, cel literar printr-un important critic iar cel economic printr-un important finanţist, Uniunea noastră trece printr-un examen al eficienţei. Să aşteptăm rezultatele.
– Sunt corecte premiile acordate de USR? Dar alte premii? Ce consecinţe asupra literaturii noastre au premiile nemeritate, adică premiile mari pentru operele mici?
– Într-adevăr, înregistrăm în prezent o inflaţie de premii, inclusiv în sfera micii provincii şi a unor publicaţii obscure. E o catastrofă? Nu ni se pare. „Ce e val, ca valul trece” şi, nici o grijă, „micile opere” premiate ori ba vor dispărea printr-un proces natural de selecţie. În contextul actual, de pragmatism dur, de „americanizare” precipitată care împinge cultura la margine, mi se pare că manifestările culturale, atâtea câte sunt, chiar dacă de-o mai scăzută exigenţă, nu reprezintă chiar păcatul principal. Să recunoaştem că ele întreţin o atmosferă prielnică nu doar veleitarilor ci şi începătorilor realmente înzestraţi, căci şi aceştia din urmă răsar uneori în palmaresul premiilor abundente, reuşind a le reduce superfluitatea.
– Îi puteţi aminti pe cei mai zeloşi funcţionari literari – scriitori, redactori la reviste sau edituri, angajaţi ai Direcţiei Culturii etc. –, care, fie că au slujit cu osârdie doctrina peceristă, fie că au fost corupţi sau mediocri, pur şi simplu, au ţinut pe loc şi falsificat literatura română, în sensul că au promovat literatura fără valoare sau literatura mediocră pe post de literatură de valoare?
– Pentru a vă răspunde sistematic ar trebui să întocmesc o listă nespus de lungă, extrasă eventual din Istoria Literaturii române a lui Dumitru Micu, o carte – nu-mi dau seama de ce – trecută sub tăcere, care colectează cu scrupulozitate puzderia de nume din perioada contemporană. Fripturiştii de pe ogorul literelor româneşti de după 1944 au fost câtă frunză şi iarbă. La cine să mă opresc? Pentru a nu vă da totuşi impresia că las în suspensie chestiunea, îmi iau permisiunea a aminti doar o categorie aşa-zicând de lux a oportuniştilor autohtoni, alcătuită din câţiva autori ce-au pozat în democraţi înainte de 89 pentru a se zori să se-nroleze, îndată după acel an-turnantă, în rândul susţinătorilor puterii iliesciene. Se înţelege de la sine, contra unor beneficii consistente. Cred că are o mai mare importanţă să vorbim despre aceştia decât să reluăm exclusiv numele celor compromişi în trecut şi care nu mai sunt în viaţă. (Există o specie de cercetători care vor să fie preţuiţi pentru „curajul” lor, arhivând ororile comunismului, dar tăcând mâlc asupra anomaliilor prezentului). De la decedaţii Mihai Botez şi Marin Sorescu la Eugen Simion, Andrei Pleşu, Augustin Buzura, noile vedete ale conjuncturii vor stârni neîndoios interesul istoricilor şi nu mai puţin cel al moraliştilor viitorului.
– Cum vedeţi Istoria lui Alex Ştefănescu? Este ea părtinitoare, după cum s-a spus? A omis ea nume importante ale literaturii, a favorizat nume nesemnificative?
– Istoria lui Alex Ştefănescu? E ca un centaur. Jumătatea omenească ar fi cea a unui remarcabil dar literar, a unei capacităţi de analiză penetrantă pe făgaşul unei fericite individualizări expresive. Jumătatea cabalină ar ţine de ”terestritatea” unor prejudecăţi, a unei forţe inerţiale a unei – să folosim cuvântul adecvat – eugensimionizări. Depinde pe ce parte suntem dispuşi a pune accentul. Să mai adăugăm doar că omisiunile numeroase şi anevoie de justificat, stranii pentru o inteligenţă critică, nu se prezintă în nici un caz în favoarea scrierii.
– La ce lucraţi acum? Ce proiecte literare aveţi?
– Proiectele neavând valoare decât în măsura împlinirii lor, la ce bun să le anunţ?
– Se face mare caz, la noi, de generaţiile literare. Generaţiile de ieri au împins în faţă o serie poeţi partinici modeşti. Dar cele de azi? Apără ele numai scriitori de valoare?
– Să revenim aşadar la subiectul generaţiilor. Aspectul pozitiv al mentalităţii generaţioniste ar putea fi acea extraordinară energie, acel mirabil elan apt a conţine deopotrivă virtualităţile creaţiei şi simpla gesticulaţie a veleitarismului ca o primăvară sufletească în latenţele căreia se află şi roadele şi seceta pârjolitoare a verii pe care o prefaţează. Aspectul negativ l-ar forma suprapopularea scenei, miile de pretendenţi la rolul de protagonist despre care vorbea Balzac pe care l-am citat mai sus. „Generaţia” ultimă mizează pe o tensiune a „inovaţiei” aşezonată cu un delir sexual ce ne întoarce la Jurnalul de sex al lui Geo Bogza, considerabil „depăşit”. Deocamdată nu se poate distinge decât o colonie de polipi de-o expresivitate neoavangardistă în sine. E de aşteptat să se detaşeze dintr-însa câteva personalităţi, dar numai după ce va fi trecut febra adolescentină şi al său discurs truculent ce le nivelează. Orice s-ar zice, fiecare avânt generaţionist se lasă şi cu supralicitări, cu nume modeste „împinse în faţă”.