– Cu siguranţă, aţi cunoscut şi dumneavoastră, domnule Gheorghe Grigurcu, suferinţa…
 – Există subiecte în faţa cărora te intimidezi. Dragostea, moartea, binele, răul… Ele te predispun fie la banalităţi care constituie în fond reverenţe în faţa misterului lor („Amorul e un lucru foarte mare”, nu-i aşa?), fie la speculaţii care nu se pot finaliza, rămînînd pururi deschise conştiinţei dornice a sonda abisurile fără fund ale trăirilor. Suferinţa face parte din această serie. Ţi se năzare că-i poţi prinde uşor conturul, care, precum un abur toxic, îţi scapă printre degete. Ştii ce e suferinţa, ai cunoscut-o, o încerci adesea, dar orice consideraţie ai emite în marginea ei, orice formulă i-ai aplica, străduindu-te a o încorseta, par insuficiente, exterioare, tînjind cuprinderea unei substanţe ce nu încetează a le depăşi. Din care motiv te resemnezi cu aproximaţiile. Rămîi perpetuu în pragul explicării unor experienţe cruciale ale existenţei tale pe care le atingi pe dibuite, ca şi cum ai păşi într-o odaie cufundată în întuneric. Aşadar, ce-aş putea spune aici, acum, despre atît de umana, copleşitoarea suferinţă? Ea poate veni din două direcţii. Din afara şi dinăuntrul psihiei noastre. Cînd vine din afară, e provocată de boli şi de infirmităţi, de catastrofele naturale, de accidentele de tot soiul, dar şi de acea pletoră de neplăceri superficiale ce nu încetează a ne amărî unele zile cărora obişnuim a le zice nefaste, deşi dezagrementul lor are deseori o miză mică. O maşină care te stropeşte cu noroi într-o zi ploioasă cu toate că te-ar fi putut ocoli, impertinenţa unui chelner ori a unui funcţionar de la ghişeu, lipsa de politeţe a unuia, căruia i-ai făcut un serviciu şi care evită a te saluta cînd te întîlneşte pe stradă, iată cîteva pilde ale acestei contrarietăţi ce survine pe neaşteptate din exteriorul vieţii sufleteşti, nu o dată perturbîndu-i, blocîndu-i cursul normal, nescutit acesta de factori dureroşi de alt calibru. În asemenea momente, aceştia din urmă îşi depun armele printr-un armistiţiu meschin. Mărturisesc că sînt, din păcate, sensibil la atari supărări ignobile. Poate, vai, tot mai sensibil. E vorba de o suferinţă mediocră, de o reacţie a comodităţii, a convenţiilor, a inerţiilor.