– Dragă George Stanca, formatul rubricii de faţă ne obligă să vorbim de generaţia literară ’80 din care faci parte, că vrei sau nu. Dar cum tu eşti un temperament vulcanic, nu putem să ne rezumăm la atâta, aşa că mă văd nevoit să fac o excepţie, măcar în ceea ce priveşte începutul dialogului nostru, şi să te întreb cum erai copil. La fel de neliniştit?
– Mă cert cu tine din primul foc: eu nu aparţin generaţiei optzeci. Şi nici nu am cum şi de ce. Unu: sunt născut în 1947; doi: am debutat, este drept, cam târziu, în Caietul debutanţilor 1978, cel redactat de Domnica Filimon, anterior ei, cu Iaru şi Stoiciu; trei, în cartea de debut, îngrijită cu multă duioşie de regretata Gabriela Negreanu, Tandreţe maximă, s-a văzut clar programul meu: eram, dacă vrei, un pre-optzecist. Dar, eu nu înţeleg de ce trebuie să fim clasificaţi, grupaţi, număraţi fie şi pe generaţii. Eu cred că nu aparţin nici optzeciştilor, nici şaptezeciştilor, sau poate ambilor, dar sunt singular. Fac parte din generaţia „George Stanca” a celor ce au purtat blugi de cauciuc, cei care stăteau singuri în picioare!. Sper să nu fiu acuzat de paranoia care ne bântuie veacul. Dar, ca să mă revendic de undeva, căci nimic nu se naşte din nimic, eu cred că ideologic, nicidecum cronologic, mai degrabă tematic, aparţin de „beat generation” din SUA. Aceea cu Bourroghs, Ginsberg, Kerouac, cu boemii hedonişti care proclamau libertatea totală, eu unul fiind prins în două chingi: una creştină provenită din educaţia de acasă şi alta marxistă, din educaţia oficială. În această zeamă, atmosferă creată de muzica beat-rock, am plutit ani de zile, graţie pasiunii mele devastatoare pentru fenomenul muzicii rock, pe care am şi practicat-o o vreme, şi al cărei comentator am devenit, ulterior, făcând pionierat în domeniu.
De copil eram talentat la multe, muzică, recitări, dans popular, mai puţin la desen şi fotbal. Nu cred că am fost un copil neliniştit ci mai de grabă tarat de famile. Căci, deşi aveam cinci ani, unele detalii mă dor şi azi. Pot relata în amănunt plecarea definitivă a lui Nicolae Stanca, tatăl biologic din casa bunicilor (şi părintească), din Giuleşti-Sârbi; hohotele de plâns ale mamei, implicit ale mele ţinând-o de pulpana fustei, şi ironiile usturătoare ale bunicului; şi apoi peste un timp, bucuria cu care l-am primit pe „tatăl meu vitreg” – nu suport termenul – Marin „Chejneanul”, cel care până la plecarea dintre noi, şi după, este icoana mea. L-am iubit mai mult decât pe mama. Care mi-a povestit că sigurele mele nelinişti de copil erau strangularea puilor de găină din curtea bunicilor paterni, din Spineni-Olt. Dar, am uitat să spun, copilăria mea s-a petrecut în curtea bunicilor materni din Giuleşti-Sârbi, singurul, chiar şi până azi, sat din Bucureşti. Eu, unul, mă consider un ţăran cu buletin de Bucureşti. Revenind asupra lui Nicolae Stanca, este asemănător cu tatăl lui Vargas Llosa… cvasiodios. Pe 22 decembrie 89, când l-a sunat soţia mea să-i spună că sunt arestat la Jilava, a început să urle că-i fac neamul de râs. Pe 27 decembrie, m-a vizitat, marţial, să-mi prezinte un proiect de refacere a partidului socialist şi să prefaţez o carte a unui amic despre Părăşcanu, criminalul comunist Pătrăşcanu. Toată viaţa am fost un socialist, zicea. El care terminase şcoala de partid „Jdanov” la Moscova. Un oportunism pe care îl detest şi mă bucur că semnăn cu neamul mamei, al lui Ghiţă Crăciun bunicul ei, fost muncitor la Podul Cernavodă, sub marele inginer Saligny. „Deadu” Ghiţă a trăit 105 ani şi pe care l-am apucat şi eu.