Se împlinesc 30 de ani de când a început să se vorbească de o nouă generaţie literară, aceea a optzeciştilor. La Bucureşti, noii ei membri se manifestau la Cenaclul de Luni condus de Nicolae Manolescu, apoi la Junimea lui Ov. S. Crohmălniceanu, mai târziu la Universitas, condus de Mircea Martin, iar în ţară pe unde şi cum se putea. Cele două mari tabere scriitoriceşti din deceniul nouă s-au scindat o dată în plus şi în privinţa noii generaţii care avea suficiente trăsături să o deosebească net de celelalte: cei din tabăra lui Eugen Barbu şi Mihai Ungheanu o negau şi o atacau cu texte imunde mai gălăgios decât reuşea s-o susţină tabăra lui Nicolae Manolescu şi Laurenţiu Ulici.
După 1989, generaţia ’80 s-a impus definitiv în viaţa literară, fiind poate cea mai activă în zilele noastre şi având răspândire în toată ţara. În rubrica de faţă ne propunem să aflăm cum e văzută generaţia optzecistă din interior, chiar de membrii ei. Interviurile vor încerca să releve deopotrivă personalitatea individuală a scriitorului şi a generaţiei în ansamblu.

Gellu Dorian:
Optzeciştii nu trebuie percepuţi decât pentru început ca o grupare. Ei sunt individualităţi bine conturate

– Dragă Gellu Dorian, trăieşti şi scrii într-un colţ de ţară, acolo unde dacă pui harta în cui se dezechilibrează, dar nu foarte mult. De acolo, de lângă Botoşani, Eminescu a plecat la Cernăuţi, la Iaşi, la Bucureşti, la Berlin, la Viena… Tu stai acolo şi nu plângi, scrii. Nu te simţi deloc marginal(izat)? La propriu, la figurat…