– Cum aţi devenit D(evotatul) A(mic)?
– Cum am devenit iniţiale în cărţile de dialog ale lui Mihai Şora? Din nevoia de aluzie a lui şi, mai mult, din nevoia de personaje a lui, pentru ca dialogul să alunece mai departe. De fapt eu am fost contemporan cu elaborarea unor texte. Dialoganţii nu au însă chip, sunt nume şi joacă rolurile atribuite: sunt sau nu sunt de acord. Dar asta se poate vedea din desfăşurarea iniţialelor. Nici Mihai Şora nu e mai ştiutor în sensul de erudit, nici eu nu mă simţeam amic în stare de devotament; doar Tânărul Prieten era pe atunci tânăr. Sigla D.A. a fost un dar din partea acestui domn foarte drăguţ, Mihai Şora.

– Eraţi prieten cu M(ai) Ş(tiutorul), deci cu mai vârstnicul Mihai Şora – pe care revista noastră îl cultivă cu simpatie, dar şi cu respect şi cu orgoliu. Dar cu care din tinerii optzecişti mai eraţi prieten? A avut, însă, prietenia vreun rol în coagularea generaţiei?
– Suntem, mereu, prieteni. Suntem departe şi suntem prieteni. Optzeciştii mei erau cei pe care nu-i percepeam ca atare. Şora, Paleologu, Solomon Marcus sau o generaţie anterioară ca cea a lui Victor Ivanovici, Virgil Mazilescu, Nichita, Sorin Dumitrescu, Mircia Dumitrescu. A lui Vladimir Zamfirescu. Mie mi-a dat soarta vreo doi-trei optimişti care mă îmbolnăveau. Maică-mea: parcă-i cozonac pâinea asta, era vorba de abominabila baghetă a anilor aceia. Sau Şora căruia când îi spuneam ca Zinoviev că regimul comunist este sempitern, atunci el îmi răspundea ca ei nu pot să strângă robinetul prea tare că se rupe.
Ca să mi se trezească solidaritatea animalică Rolf Bossert era mai bun, era deznădajduit, era lucid, era naiv, era cutezător. Când la Nichita a început să apară presentimentul morţii ca rânjetul drăgăstos al unui chip machiat de personaj din filmele lui Bergman, atunci m-am împrietenit cu el. N-am fost conştient că se pregătea vreo generaţie, nimeni nu era conştient de asta, e o construcţie după sărbătoare. Eu sunt cu cei morţi şi cu cei uitaţi, nu cu cei care au succese.