– Domnule Corneliu Rădulescu, aţi reuşit să nu vă „provincializaţi”, deşi trăiţi de-o viaţă într-o margine de provincie. Cum se vede, de la Lupeni, momentul literar actual?
– Tot de-o viaţă mă urmăreşte şi întrebarea. La discuţiile pe această temă – „statutul scriitorului din provincie” – la care am participat uneori, voi fi enumerat şi detaliat şi eu chestiuni precum conştiinţa scriitorului, capacitatea lui de rezistenţă la paradoxala uriaşă presiune a elementului facil, apoi despre voinţă şi tenacitate, despre posibilităţile de informare şi evoluţie şi câte şi mai câte. Azi, când împlinesc o criminală vârstă rotundă, mi-e greu să mă întorc la ele. Dar dacă lauda pe care mi-o dăruiţi e adevărată, aş fi tranşant şi aş răspunde că „provincial” sau „neprovincial” de naşti, indiferent de locul unde se întâmplă asta. Sau într-o altă formulare, aceea că virusul „provincializării” (în sensul acceptat de noi) se află în corpul fiecărui făcător de literatură sau artă, dacă ajunge ori nu să prolifereze depinde de purtător şi mai puţin sau, numai în cazuri deosebite, de ambianţă şi de restul lumii.
Despre felul în care se vede de la Lupeni literatura actuală, iarăşi mi-e greu să spun. Atât luând întrebarea ad literam, adică de o comunitate/colectivitate ce are în componenţa ei şi cititori, cât şi în sensul ei special, cum o văd eu, cel trăitor aici. Ei bine, în ambele sensuri răspunsul e dificil din acelaşi motiv: că nu se prea vede, că nu ţi se oferă posibilitatea unei priviri de ansamblu. Oriunde te-ai afla. Cauzele sunt cele mult discutate, de la concurenţa sau bruiajul televiziunii şi internetului la lipsa unei instanţe popular credibile care să orienteze cititorul grăbit şi dezorientat şi până la preţul descurajant al cărţilor şi revistelor. Sigur, momentul e unul confuz, de (re)adaptare, de receptare şi asumare a unei lumi ea însăşi confuză, dar aceste simple afirmaţii nu mi se par suficiente. Aş crede că cei în stare să-l defineasă în deplină cunoaştere umblă, deocamdată, în pantaloni scurţi.