– un interviu cu academicianul CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI –

„Pe vremea mea, examenele
erau de o severitate excepţională”
– Stimate domnule academician, v-aş ruga pentru început să ne relataţi o amintire semnficativă din copilăria dumneavoastră.
– Copilăria mea a fost plină de evenimente. Nu pot s-aleg unul semnificativ. M-am născut aici, la Bucureşti, am crescut şi am făcut prima clasă primară tot aici. După aceea am plecat la Stolnici, în judeţul Argeş.
Deci unul dintre evenimentele importante a fost mutarea din Bucureşti la Stolnici. Evident că acolo, în judeţul Argeş, m-am format, am făcut şcoala primară şi liceul particular. Învăţam acasă şi dădeam examenele la Liceul Brătianu din Piteşti. Examenele erau foarte severe. Nu ştiu cum mai sunt acum, dar pe vremea mea erau de o severitate excepţională.
– Cui credeţi că datoraţi calea pe care aţi ales-o în viaţă?
– A fost un concurs de împrejurări. Cred că, în cea mai mare parte, o datorez părinţilor mei, care mi-au dat educaţia necesară şi exemplul lor de severitate, precum şi tradiţiei de familie; tatăl mamei mele a fost doctor, fratele lui a fost doctor, străbunicul meu a fost doctor, aşa că a existat o tradiţie medicală în familie. Deci, pe de-o parte tradiţia, pe de altă parte, educaţia.
– Care dintre calităţile dumneavoastră înnăscute sau dobândite v-au ajutat cel mai mult să obţineţi ce v-aţi propus?
– Toată viaţa mea am muncit. Am fost foarte muncitor. Am zis că la pensie mă odihnesc. Şi abia că muncesc şi mai mult, având şi mai multe funcţii. Aşa că această perseverare în muncă m-a ajutat cel mai mult.
– Care au fost şi care sunt valorile după care vă ghidaţi în viaţă?
– Din punct de vedere moral – în general, sunt valorile pe care mi le promovează ortodoxia noastră. Din punct de vedere social, sigur că formulele liberale au fost totdeauna formulele care m-au atras.
– Care credeţi că ar fi formula generală a unei existenţe de succes?
– Nu cred că există o formulă generală. Cred că există foarte multe formule. Omul poate să-şi satisfacă plăcerile sau să-şi îndeplinească cu o mare eficienţă misiunea sa în această viaţă prin mai multe „tehnici”, prin mai multe procedee. Aşa că nu cred că se poate da o formulă generală.

„S-a deteriorat învăţământul”
– Se vorbeşte mult despre o criză de autoritate a profesorului. Cum se explică şi cum credeţi că se poate soluţiona această problemă?
– Criza de autoritate a profesorului se manifestă în lumea largă, nu numai la noi. Ea ţine de mai mulţi factori. În primul rând, ţine de un lucru care mie mi se pare că nu este şi cel mai potrivit. Se acordă prea multă importanţă anumitor drepturi ale elevilor: dreptul de a contesta, dreptul de a nu fi pedepsit, dreptul de a mobiliza opinia publică etc., ceea ce scade foarte mult autoritatea profesorului. În al doilea rând, lipsa de cultură din mediul familial. Cea mai mare parte a familiilor s-au format în ultimii 20-30 de ani, cu un orizont foarte restrâns. Acest lucru se răsfrânge asupra copiilor. În al treilea rând, erorile mari pe care le face corpul didactic. Întâi, pentru că nu-şi fac toţi profesorii datoria aşa cum se cuvine. Apoi, trebuie să recunoaştem că există în rândul multor cadre didactice tendinţa spre corupţie. S-a deteriorat învăţământul. Pe vremea mea, dacă făceai un cadou unui profesor riscai să fii dat afară din toate liceele din România. Aşa era de sever. Aproape că nici o floare nu puteai să-i oferi profesorului, pentru că s-ar fi interpretat ca o încercare de influenţare a lui. Acest lucru a dispărut şi aceasta este în detrimentul elevilor, al profesorilor, al dezvoltării societăţii româneşti.
– În ce spirit ar fi bine să ne educăm copiii pentru a-i pregăti cât mai bine pentru provocările viitorului?
– Totdeauna le spun şi studenţilor mei că în primul rând trebuie să-şi facă o profesiune. Trebuie să ai o profesiune – indiferent care. S-o ai şi s-o faci bine. Asta se învaţă, se pregăteşte, nu se improvizează.
În al doilea rând, se face apel la un set de valori pe care ni-l oferă morala noastră creştin-ortodoxă, care este o călăuză extrem de bună din acest punct de vedere. Iar în viaţa politică eu cred că este necesar un sistem de referinţă pentru a ne feri de orice fel de tendinţe totalitare.

„Un om care n-are stres
nu se poate realiza”
– Stresul reprezintă principala problemă a civilizaţiei actuale. Cum credeţi că se poate reduce influenţa negativă a lui asupra copilului de vârstă şcolară?
– Nu sunt convins că stresul are un efect negativ. E adevărat că e neplăcut, că reprezintă o perturbare a echilibrului nervos, dar de cele mai multe ori are şi efecte creatoare. Un om care n-are stres nu se poate realiza. Realizarea noastră ca oameni se face tocmai prin această permanentă solicitare a mediului pe care trebuie s-o învingem şi care ne mobilizează toate capacităţile de reacţie. În istorie, se ştie că tocmai acele popoare care au fost supuse la stresuri au reuşit. Din confruntarea fiecărui individ cu stresul la care este supus se modelează personalitatea, se mobilizează resursele pe care le are deja genetic.
– Spuneaţi că învăţământul s-a deteriorat. Cum vedeţi dumneavoastră reforma învăţământului? Ce aţi face dacă aţi fi ministrul Învăţământului?
– Greu de spus! În momentul de faţă învăţământul suferă din mai multe cauze. În primul rând, sărăcia. Infrastructurile sunt complet inadecvate: localuri, material didactic, instrumente de care ai nevoie pentru demonstraţie. Toate acestea practic nu există. Un învăţământ modern trebuie să fie computerizat. Nu se mai poate concepe azi să formezi (cel puţin la nivel liceal) elev care să nu ştie să folosească un computer. Dar acest lucru lipseşte. În al doilea rând, profesorii sunt foarte prost plătiţi. N-au motivaţiile necesare. Pentru ca să-şi completeze banii recurg la meditaţii plătite, care îi obosesc, sau la alte mijloace nerecomandabile, asupra cărora nu mai vreau să insist.
În al treilea rând, nu avem la ora actuală de la minister indicaţii precise, Legea Învăţământului este confuză, manualele sunt făcute uneori de oameni care nu sunt la catedră. Şi pe vremea mea erau manuale alternative, foarte bune. Însă toate acestea treceau printr-un filtru de oameni foarte bine pregătiţi, profesori care lucrau la catedră. Într-adevăr, acele manuale erau cu adevărat instrumente de lucru. Şi o altă problemă este lipsa de cooperare a familiilor elevilor în procesul educaţiei. Pentru că educaţia nu se face numai la şcoală, se face şi acasă. Un învăţământ de calitate ar impune ca toţi profesorii să dea concurs şi să fie aleşi numai aceia care au certe calităţi.
– O problemă la ordinea zilei: relaţia computer – carte. V-aş ruga s-o comentaţi.
– Este o problemă foarte dificilă, pe care noi, cei mai în vârstă, avem tendinţa să o respingem. Probabil că acelaşi lucru s-a întâmplat şi când s-a inventat tiparul. Mi-aduc aminte că, acum patru-cinci ani, într-o bibliotecă mare din Singapore nu erau cărţi. Existau doar computere. Îţi comandai cartea, o citeai şi dacă aveai nevoie de anumite pagini ţi se tipăreau. Aşa că personal sunt convins că, în următorii 10-20 de ani, cartea va deveni o raritate. Problema este destul de dificilă. Un computer este şi aşa destul de obositor (oboseşte ochiul), nu poţi face adnotări. Ar trebui o altă modalitate de contact între informaţie şi utilizarea ei. Dar computerul, internetul, biblioteca pe discuri pot înlocui biblioteca tradiţională, mai ales că este şi avantajul spaţiului, computerul spre exemplu ocupând un spaţiu foarte mic.

„Eminescu este în panteonul marilor poeţi, dar este şi o figură mitică”
– A fost Anul Eminescu. Consideraţi că tânăra generaţie percepe în alt fel poezia eminesciană?
– Eu nu ştiu dacă nu cumva această problemă este artificial creată. Dintr-o problemă literar-artistică, culturală a devenit o problemă de mitologie românească. Eminescu este în panteonul marilor poeţi, dar este şi o figură mitică şi asta explică foarte mult situaţia. Evident, poezia lui este depăşită.
Generaţia mai tânără găseşte rezonanţe mai mici faţă de înaintaşii noştri. Aşa cum rezonanţa noastră faţă de poezia medievală sau faţă de poezia antichităţii este mult mai dificil de obţinut. Sigur că există un Shakespeare care persistă şi astăzi în formă absolut acceptabilă, dar se intervine cu o altă regie, cu o scenografie modernă, tocmai ca să-l mai actualizeze. Aşa că fiecare generaţie îşi alege scriitorii săi, îşi alege operele sale, care pot fi alte valori. Nu le contestă pe celelalte. Ele rămân. Dar altele vin, se adaugă şi constituie un fel de concurenţă pe planul aprecierilor estetice. Sigur, Eminescu ca poet, ca scriitor rămâne unul dintre marii poeţi, nu numai în compoziţia de poezie, dar în acelaşi timp rămâne un personaj mitic. Şi aceste două lucruri nu trebuie confundate.
– Cum găsiţi noua apariţie Dulcea mea Doamnă, Eminul meu iubit?
– Personal, găsesc o indiscreţie. Este un fel de violare a secretului personal post-mortem. Şi pot să vă spun că nu mi-a făcut nici o plăcere s-o citesc. Ei aveau corespondenţa lor personală, şi-au păstrat-o pentru că voiau să aibă nişte amintiri. Cred că nici unul nu s-a gândit că vor fi publicate vreodată.
– Numele dumneavoastră este legat indiscutabil de geriatrie. Care este starea geriatriei astăzi?
– Proastă. Foarte proastă. Întâi pentru că institutul s-a degradat complet, apoi Ministerul Sănătăţii nu i-a acordat nici o importanţă. Eu am fost cel care a înfiinţat geriatria ca specialitate, dar nimeni n-o dezvoltă. Sărăcia enormă pe care o avem face ca spitalele de geriatrie, căminele-spital, să fie absolut sub nivelul de supravieţuire.

„Va veni sigur şi timpul
când vom opri exodul de inteligenţă”
– Sunteţi extrem de solicitat. Printre altele, sunteţi profesor la Universitatea Ecologică. Ce părere aveţi despre tânăra generaţie? Cum putem opri exodul de inteligenţă?
– Este o generaţie de copii buni, care încearcă să înveţe. Bineînţeles, pădure fără uscătură nu se poate. Din cauza aceasta avem şi noi rebuturile noastre. Privind tânăra generaţie, avem două situaţii. În primul rând, mulţi tineri încearcă să se realizeze economic, fără studii universitare, fiindcă e tentant. În al doilea rând, cei care sunt foarte buni îşi dau seama că nu se pot realiza în ţară şi atunci aspiraţia lor este către străinătate. Aceste două situaţii persistă la ora actuală la nivelul tineretului; o lipsă de motivaţie, iar cei care sunt motivaţi în plus merg în străinătate numai pentru bani. Ei merg acolo pentru că au condiţii de lucru. Una este când lucrezi într-un spital în care lipsesc atâtea şi alta este să lucrezi într-un spital unde dispui de toată tehnologia modernă, de toate condiţiile. Sau ce poate să realizeze un inginer în industria noastră românească? Nu mai vorbesc de cercetare, care este la pământ din cauza finanţării. Dacă vrei să faci o cercetare ştiinţifică solidă în ţară, n-o poţi face decât la limitele obişnuite, adică prin doctorat. Problema este ca aceşti tineri să revină în ţară. Dar de obicei îşi fac o situaţie afară, se căsătoresc acolo şi revin destul de greu sau nu mai revin niciodată. Şi pe urmă este un fenomen pe care eu îl cunosc foarte bine. Unii care nu s-au realizat acolo trăiesc în mizerie, dar le e ruşine să vină şi să recunoască adevărata lor situaţie. Aici este un aspect asupra căruia merită să reflectăm.
Va veni sigur şi timpul când vom opri exodul de inteligenţă. Trebuie să scăpăm însă mai întâi de o serie de mentalităţi, trebuie să scăpăm de o serie de oameni incompetenţi. Apoi trebuie să ne refacem baza economică, ceea ce este foarte greu, mai ales că populaţia noastră s-a învăţat să nu muncească. Nu poţi să refaci o ţară fără muncă. Mă gândesc la Germania, care s-a refăcut printr-o muncă extraordinară, sau la Japonia, care s-a refăcut muncind zi şi noapte, fără sărbători, fără concedii. Deci trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să se stabilească sistemul financiar-politic şi economic de integrare.
– Un sfat pentru tânăra generaţie.
– Singurul sfat este să muncească şi să-şi facă o profesiune. Eu dacă am reuşit să înving toate greutăţile regimului comunist, care a fost contra mea, este pentru că am muncit şi mi-am făcut bine profesiunea. De altfel, românul spune: „Meseria este brăţară de aur”. Şi nu-i o vorbă-n vânt. Ai o meserie, eşti independent, poţi să construieşti după aceea şi alte domenii de activitate. Mai apare un aspect foarte important: latura culturală care vine peste latura profesională. Într-un fel se comportă un medic fără cultură şi-n alt fel se comportă un medic care pictează, scrie, care-şi dezvoltă spiritul cultural. În acest sens, eu conduc Fundaţia Excelsior, pentru „împingerea” înainte a copiilor supradotaţi pe plan cultural. Eu şi domnul Fătu facem acest efort. Noi, românii, avem o teribilă preocupare pentru copiii handicapaţi. Foarte bine! Dar să nu uităm copiii supradotaţi. Or, eu cred că o ţară care n-are elite nu se poate afirma.

N.r.: Interviul a fost acordat regretatei poete şi învăţătoare Elena Marin, de la Şcoala Nr. 11 Mihai Eminescu Piteşti, pentru revista Aripi. Din motive binecuvântate, considerăm că este necesar ca interviul să fie cunoscut de cât mai mulţi…