Dumitru Augustin Doman: Dragă Cassian Maria Spiridon, începuturile tale ca om, în plină dictatură a proletariatului, arată că te-ai născut la Iaşi, ai făcut liceul la Negreşti-Vaslui, apoi Politehnica la Bucureşti. Vrei să sintetizezi aceşti primi 20 de ani în câteva fraze?
Cassian Maria Spiridon: Douăzeci de ani din viaţa unui om pot fi chiar întreaga lui viaţă, şi nu de exemple ducem lipsă, de am rămâne numai în spaţiul autohton, Iulia Hasdeu, Vasile Cârlova, Nicolae Labiş…
Când am învăţat să scriu şi să citesc, şi am învăţat târziu, exact la şapte ani, ca elev în clasa I (şi de vorbit am vorbit tot târziu, abia după ce am împlinit trei ani), am început să frecventez biblioteca din târgul unde eram şcolar (devenind un lector împătimit, „boală” care mi-a rămas şi astăzi la fel de intensă) şi, ca tot omul alfabetizat, pe atunci ţineam un jurnal în nişte mici agende unde notam întâmplări de genul: Am fost cu mama la croitoreasă, la tanti Elena, la Valea Mare. Aici am fost servit cu plăcinte etc. De nu aş fi pierdut agendele, lecturate astăzi ar fi fost de tot hazul.
Lecturile au continuat la fel de intens şi mereu mai selective şi în liceu. Pe la 17 ani visam să fac o revistă, pe la 20, realizând că, în contextul ideologic al vremii nu am şanse, speram măcar să intru redactor la o publicaţie literară, iar la 25 am ştiut, cât va ţine comunismul în veci nu voi fi acceptat. A trebuit o revoluţie ca visele să se materializeze.
La sfârşitul liceului am început să scriu mici proze, multe în manieră urmuziană, altele realiste şi, cu timiditate, poezii. Am început să trimit producţiunile literare pe la reviste. Am absolvit liceul, secţia reală şi am dat admitere la Politehnica bucureşteană unde am şi reuşit la facultatea de mecanică în toamna anului 1969.