Aurelian Titu Dumitrescu s-a născut în 1956, la Caracal. Este poet, eseist, jurnalist şi cel mai apreciat discipol al lui Nichita Stănescu. A scris şi publicat peste 40 de volume de poezie, eseuri şi publicistică. Aurelian trece prin viaţă cu dragostea de mână şi se ascunde, ca mulţi alţi oameni valoroşi, la umbra modestiei sale.

– Ce mai faci, Aurelian Titu Dumitrescu? Eşti tot mai puţin prezent, în ultimii ani, în viaţa publică, în forfota lumii literare…
– Nu m-am omorât niciodată cu firea să fiu prezent în viaţa literară. Am dorit să scriu şi mi-am făcut timp pentru asta. Când am primit propunerea lui Cezar Baltag de a lucra la ,,Viaţa Românească”, eram pregătit să încep retragerea de la cotidiene şi săptămânale. Între 1990 şi 2000, am trăit exclusiv în redacţia prestigioasă a revistei şi în Parcul Herăstrău, gândindu-mă. Din anul 2000 sunt consilier în secţia Asistenţă Religioasă a Ministerului Administraţiei şi Internelor. M-am retras între preoţi şi istorici, mi-e foarte bine aşa. Aprofundez zilnic cunoştinţele din Biblie, citesc mai mult clasicii, încurajez (chiar prefaţând) poeţii tineri, comentez, uneori, la vernisaje. Îmi este bine la mine în familie şi ies tot mai rar din casă. De prin 2002, nu mă mai uit la televizor, decât foarte rar. Trăiesc şi eu cum pot, mai calm… Mai exact…