Nichita Stănescu a fost entuziasmat de nume şi mi-a spus că … „e o poezie în sine”
 
– Dragă Adrian Alui Gheorghe, ce vrea să însemne numele acesta al tău, unic în literatura română, deşi e unul ostentativ neaoş românesc? Vrea să sugereze descendenţa ultimă? Sau poate pe cea dintotdeauna?
– E o poveste care mă fascinează, cea a numelor pe care le purtăm. O voi detalia, poate, în vreo carte!… În poemele epice folosesc, de altfel, o mulţime de nume, pe ideea că frumuseţea, misterul, tot ce ne mişcă şi se mişcă au chip şi nume. Tatăl meu, născut la 1913, şi-a făcut studiile liceale (întrerupte) sub numele de Alui Gheorghe, a luptat pe front, în „cel de-al doilea război”, sub numele de Gheorghiu, şi-a trecut în acte trei copii cu numele de Gheorghiu, alţi doi cu numele pe care îl port şi eu. Am avut de ales, astfel, între (a fi) Gheorghiu şi (a fi cu) numele actual. Am rămas aşa cum am fost trecut (şi eu) în documente. În 1987 i-am trimis lui Geo Bogza o cărţulie de versuri şi am primit o foarte reconfortantă carte poştală din partea maestrului care îmi spunea, textual: „Domnule Alui Gheorghe, aveţi un nume cu o accentuată formă tradiţionalistă. Sub numele neaoşe se ascundeau, într-o vreme, veneticii!… Cum cred că nu sunteţi aşa ceva, după consistenţa versurilor, după talent şi după locul în care trăiţi, puteţi fie să vă schimbaţi numele, în unul mai neutru, fie să-l faceţi atât de cunoscut, încât să nu mai conteze cum sună. Vă doresc succes!”.