– Domnule M. V. Buciu, credeţi că scriitorul român de valoare, în genere, nu cei câţiva scriitorii miliardari sau cei luaţi în braţe pe veci de vreo editură sau alta (cazul Cărtărescu) poate răzbi singur în ceea ce priveşte tipărirea operei sale, difuzarea etc.? Credeţi că el beneficiază în vreun fel de sprijinul USR, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român, Academia etc.? Sunt aceste instituţii responsabile cu privire la starea literaturii române? În ce fel?
– Îmi cereţi să intru pe dedesupturile literaturii, ca activitate nu doar textuală, dar şi socială. Sunt obişnuit să citesc în text şi în subtext. Să mă aştept ca nu doar Arghezi să scrie „pe dedesupt”, convins că el a monopolizat profunzimea şi subtilitatea. (Da, am spus Arghezi, considerat de un important critic postbelic român cel mai mare poet al secolului XX, din întreaga literatură universală – ceea ce mi se pare o exagerare naţionalistă, expresia unui complex de inferioritate metamorfozat, ca-n basme, într-un complex de superioritate.) În fine, să vedem ce se petrece cu scriitorii şi cărţile lor, înainte şi după publicare. Ce văd, ce cred, ce ştiu, ce înţeleg eu, un simplu membru al USR care încearcă să fie, una peste alta, demn de instituţia care i se pare în unele privinţe enigmatică precum castelul kafkian. Despre valoare se discută îndelung. Şi nu întotdeauna ca despre valoare…  Deşi se pot pierde mai uşor decât bogăţia talentului, bogăţia material-financiară şi bogăţia relaţiilor interumane par mai sigure. Sunt rare cazurile în care ele pot coexista. Par mai curând valori insulare. Înregistrăm mai des o simulare a coexistenţei lor. Fiecare dintre ele tinde să devină mai mult decât este. Există o presiune proteică a oricărei valori.