D.A.D.: Poet american de limba română. Poet român din diaspora. Poet român, pur şi simplu. Dragă Gabriel Stănescu, în care dintre aceste formule te regăseşti cel mai bine?
 Gabriel Stănescu: Nu e lucru uşor să trăieşti din septembrie 1991 în Statele Unite, să scrii în limba ta maternă, să editezi publicaţii şi cărţi pentru românii din diaspora (şi nu numai) şi, paradoxal, să nu te regăseşti în nici una din sintagmele „poet american de limba română”, „poet român din diaspora”, „poet român, pur şi simplu”… Fiecare din aceste sintagme presupune corect delimitarea mea în raport cu o diferenţă specifică, care nu trebuie nici să o supradimensioneze şi nici să o minimalizeze până la caricatură. Vreau să spun că nu am avut niciodată pretenţia de a fi poet american de limba română şi nici poet român din diaspora. Nu e nimic mai atrăgător în toată această aventură existenţială a unui român dezrădăcinat decât însuşi actul trăirii ca pe o experienţă proprie, irepetabilă, unică în felul ei. Din păcate, experienţa din Lumea Nouă m-a învăţat că, o dată ce încerc să-mi prezint „dexterităţile” poetice, o reacţie de respingere în lanţ se produce printre compatrioţii mei, oameni pragmatici, veniţi să se chivernisească, să spere şi să alunge sărăcia muncind orbeşte, demenţial, până la epuizare fizică. Să nu uităm, aşadar, că sintagma invocată are ceva peiorativ ce, nu numai că-l pune într-o lumină defavorabilă pe cel care, poet român sau paraguaian, accede la acest statut, nu doar prin faptul că e „cu capul în nori”, cum crede vulgul, ci şi printr-o motivaţie de ordin profesional, dacă nu printr-una de tip moral.