Un tren de noapte care a marcat o generaţieDacă Reconstituirea lui Horia Pătraşcu rămâne nuvela-efigie a anilor şaizeci-şaptezeci (mai cu seamă după celebra ecranizare a lui Lucian Pintilie), Trenul de noapte al lui Ioan Groşan este cu siguranţă unul dintre textele emblematice pentru proza optzecistă, deşi – sau poate tocmai pentru că – iese din moda „ingineriei textuale”, care a dominat, mediatic cel puţin, „întunecatul deceniu nouă”. Publicată în volumul căruia îi dă şi titlul (Cartea Românească, 1989), povestirea lui Groşan marchează mutaţia valorilor petrecută atât la nivelul de preocupări al scriitorului român, în genere, cât şi în orizontul de aşteptare al lectorului. Dacă Reconstituirea prezenta o realitate, o stare de fapt, fiind un denunţ al anomaliilor sistemului social şi politic comunist, dar şi un protest cvasiexplicit împotriva lor, Trenul de noapte înregistrează, pe de o parte, încetăţenirea anormalului ca normă acceptată, dar pare a anunţa totodată, în mod simbolic, că trebuie să se întâmple ceva, poate o anomalie şi mai mare, care să scuture bine sistemul şi, măcar, să-l fisureze. E un alt fel de expresie a subversivităţii, mai subtil (esopic, i s-a spus).
În datele ei „concrete”, fabula e relativ simplă: domnul Fotiade, noul şef al unei gări pierdute undeva în pustietatea Câmpiei de Vest (un fel de „Dumnezeu” local, cum s-ar spune), îi povesteşte singurului său subordonat, acarul Simion (nume nu întâmplător ales, bănuiesc, după cel al apostolului Simion Kananaios, ascultătorul, care caracterizează perfect personajul, atât în sensul că acesta este atent la vorbele şefului său, cât şi în acela că are o fire supusă, ascultătoare), despre un misterios tren care trece, o dată pe an, trei zile la rând, dar niciodată în aceeaşi perioadă, prin „gările lui” (oriunde ar fi el mutat cu serviciul, din cine ştie ce raţiuni superioare ale CFR), totdeauna la ora trei şi şapte minute („nici o secundă întârziere”), lăsând în urmă un inexplicabil parfum de trandafiri. Neîncrederea iniţială a acarului în existenţa unei asemenea „garnituri feroviare” („Păi câte nu mi-aţi povestit dumneavoastră că există şi după aia aţi lăsat-o mai moale…”) e spulberată doar atunci când celor doi li se anunţă, în sfârşit, că vine „trenu’ ăla” şi când omul are ocazia să-l vadă cu ochii lui.