Casa Isolda sau Cutremurul – reloadedCu unsprezece ani înainte ca Zare Popescu (în Zmeura de câmpie, Ed. Militară, 1984) să-şi fi putut lansa celebra teorie despre ceea ce contează în istorie, adică relaţia om-obiect-nume-poveste şi, oricum, înainte ca Mircea Nedelciu, părintele său, s-o fi pus în circulaţie pe aceea despre ingineria textuală, când despre postmodernism şi intertextualism se discuta doar pe la facultăţile de limbi şi literaturi străine şi, cel mult, în revista Secolul 20, când nici şcoala de la Târgovişte nu era pe deplin validată iar percepţia ei era încă neclară (sau blurată, într-o expresie trendy), cine producea, pe tăcute, un roman românesc cu multe trăsături postmoderne, cu accente beat şi elemente de fantastic şi absurd? Răspuns corect: Leonida Neamţu! – cunoscut, mai ales, ca autor de cărţi poliţiste atipice (v., de ex., Acoperiş cu demoni, Ed. Militară, 1973) şi de povestiri detective „într-un tempo clasic, monoton” (ei, monoton, vorba vine – dar despre clasic nu!). Romanul se numea Casa Isolda sau Cutremurul (Cartea Românească, 1973) şi era povestea unor oameni cu nume interesante – Maria Cianoza, centenara care, din cochetărie, nu-şi recunoaşte vârsta, Flăcăul Pavelescu-Mingioacă, simpaticul pungaş bănuit, niciodată dovedit, însă arestat în numeroase rânduri, Corneliu Cocuţă, căruia nu i se spune altfel decât „generalul Baptiste”, din pricină că fusese dublura sus-numitului comandant de oşti „într-o anumită perioadă confuză a istoriei contemporane” (p. 14; s.a.), trioul (sau triunghiul amoros, cu năbădăi) Beniamin Cosma, zis Ben „cutremurologul”, Delia Coruţan şi inginerul Chera Simion, adică supravieţuitorii prăbuşirii unui obiect – casa Isolda din Tarchita – la cutremurul din 1940, care îşi propun să se întâlnescă după zece ani de la dezastru, ratează întâlnirea din cauză că, prin forţa împrejurărilor, cei mai mulţi erau „reţinuţi la locurile lor de felurite evenimente, motive” (p. 26; s.n.), o amână pentru anul următor şi apoi, tot aşa, până prin anii ’60-’70.