Băutorii de absint (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2007) este o antologie cu cinci poeţi „optzecişti”, Traian T. Coşovei, Nichita Danilov, Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu şi, surpriză-surpriză, Ioan Es Pop, nouăzecist notoriu, singurul dintre ei care ar fi băut absint în realitate, conform propriei declaraţii (de la Gaudeamus, cu ocazia lansării absolute), la un pub din… Praga. Globalizate mai sînt căile poeziei române, ceea ce, la urma urmei nu e rău. Dincolo de orice speculaţii generaţioniste, însă, un lucru e cert: toţi sînt autori de raftul întîi, putînd figura în orice antologie menită să reprezinte poezia româna contemporană, oriunde în lume.
Între ei, Traian T. Coşovei face figură de saltimbanc al cuvintelor şi al sentimentelor, omul care plînge în ultimul rînd la cinematograf, impresionat de tragicul unei vieţi cenuşii căreia, el, tocmai el, refuzatul tandreţii tuturor, perifericul cu suflet de centru al întregii umanităţi, le aruncă semenilor în faţă toată iubirea sa de însingurat al marilor oraşe: „Sunt eu, omul de la institutul de glasuri, un Zampano!/Cu ultimii bani am rupt lanţuri grele pe la metro!/De la gura copiilor am rupt şi gura şi copilăria: sunt acela care urlă pe străzi «haraşo tovărăşia»!//Am luat la bogăţii până i-am putrezit pe nevoiaşi./Sunt chiriaş într-o lume eternă –/rup lanţuri cu ora, cu faţa la zid, cu capul în pernă./Am obosit de ovaţii, huiduieli, osanale: cu vorbele mele aş putea umple un cartier de spitale.//Sunt eu, Zampano, en detail şi en gros/bat lanţul, clatin belciugul,/mi-am atârnat cuvintele în jugul/dintre plictis, sictir şi delir./Sunt singur cu pustia pagină albă stropită cu sânge –/sunt un biet volintir/care rupe lanţuri şi plânge.” (p. 91)