Cine cunoaşte proza poetică a lui Ion Avram din romanele de mare fineţe stilistică Aşteaptă-ne, Lazăre! (1996) şi Prin văile Golgotei (2002), va fi oarecum surprins de volumul Zgomotul şi hârtia (Editura Vinea, Bucureşti, 2007), prin care autorul revine pe piaţa cărţii, întrucât acesta se înscrie, mai degrabă, într-o tradiţie post-caragialiană, cu personaje de tip Mitică, Lache şi Mache, cu proşti sub clar de lună, a la Teodor Mazilu, sau cu Tanţa şi Costel multiplicaţi în serie de un Ion Băieşu mult mai atent la detaliul pitoresc.
Unele dintre schiţele şi povestirile cărţii  au apărut în foileton, într-o revistă literară din Galaţi (oraşul de baştină al autorului), însă abia strânse laolaltă dau seama despre amploarea şi profunzimea experimentului literar continuu pe care îl face scriitorul. El are o acuitate vizuală ieşită din comun, pentru a observa faptele realităţii ca imagini, şi ureche fină, de muzician, pentru a percepe limbajele şi variatele lor registre, însă, totodată, are şi inteligenţa auctorială de a le integra în structuri care depăşesc cu mult simpla factologie. De aceea cred că surpriza lectorului cunoscător e doar parţială, întrucât tipul de poezie din proza romanescă a lui Ion Avram e una a concretului (cam ca a unor nouăzecişti şi douămiişti), drept dovadă Geniu? Ducă-se pe pustii! (p. 89) şi Calul (p. 95) au fost deja integrate în romanul Prin văile Golgotei – şi  s-ar putea ca altele să-şi găsească locul cele viitoare. Aşa stând lucrurile, „marea trăncăneală” din această carte este de fapt o invitaţie adresată lectorului de a intra în atelierul de creaţie al autorului (care, vai lui Roland Barthes, trăieşte!), spre a lua contact cu o materie epică primă (nu brută!), aflată într-un stadiu tranzitoriu de transfigurare.