De-o vreme, nu mai urmăresc disputele literare, plictisit de subiectivismul exagerat (de fapt, exacerbat), generat la rându-i, probabil, de ceea ce unii – descoperind (ca pe o nouă apă caldă) că şi criticul e om – numesc critica literară critifiction, considerând că actul critic e tot literatură, adică ficţiune. Că aşa stau lucrurile ar trebui să se ştie, nu de ieri-alaltăieri – dacă vă amintiţi, chiar marele contestatar Eugen Ionescu, în NU, spunea că a citi cronică literară „nu înseamnă câtuşi de puţin a-ţi da seama de ceea ce constituie esenţa unei opere, dar de a vedea ce-a putut să sugereze, să zicem, Iliada, Hamlet sau Crimă şi pedeapsă d-lui Pompiliu Constantinescu”. Ce mă intrigă e faptul că deşi par conştienţi, în consecinţă, că spun poveşti despre literatură, cei mai mulţi critici de acest tip, etalându-şi umorile, se ambiţionează să impună ideea că ei, şi nu alţii, sunt cei care spun adevărata poveste. Ce iese din asta e un vacarm, în care toată lumea vorbeşte şi nimeni nu mai ascultă. Iar consecinţa logică e acea criză de autoritate a criticii, deplânsă de cei mai mulţi, dar în legătură cu care puţini sunt cei care încearcă să întreprindă ceva concret.
Printre aceşti puţini trebuie menţionat universitarul timişorean Adrian Dinu Rachieru. În volumul Nichita Stănescu – un idol fals? (Princeps Edit, Iaşi, 2006), el pune în discuţie valul contestatar care i-a cuprins pe nu puţini dintre noii critici de azi, avându-l în obiectiv pe autorul celor 11 elegii, dar pornit de septuagenarul Gheorghe Grigurcu, încă de la finele anilor ’60 (în trecăt fie zis, dl. Grigurcu a mai avut, episodic, un cal de bătaie şi în Virgil Mazilescu, cel considerat de poeţii afirmaţi după 1990 drept unul dintre puţinii precursori demni de atenţie). În ajutorul lui Gheorghe Grigurcu, mai recent, a sărit şi un „impetuos gazetar” (p. 10), Cristian Tudor Popescu, analist de profesie, care seamănă leit cu un personaj al lui Horia Gârbea, din Căderea Bastiliei (cf. op. cit., p. 22). Mie unuia asemenea puseuri îmi provoacă, cel mult, râsul. Adrian Dinu Rachieru, însă, procedează metodic, inventariind toate luările de poziţie, pro şi contra, cu o minuţiozitate admirabilă şi trecând în revistă inclusiv succesele internaţionale ale lui Nichita Stănescu, în special în fosta Iugoslavia, dar şi în Republica Moldova, pentru a ajunge la o concluzie avută în vedere, de fapt, ca premisă: „o dezbatere onestă, refuzând – deopotrivă – nihilismul orb sau naftalina muzeistică a superlativelor (livrate în avalanşă) e binevenită, sperăm. Nu dorim nicidecum a încuraja răfuiala cu morţi iluştri. Nu contestăm apoi relieful axiologic accidentat al operei. Nici nu ne încearcă intenţia de a-l propune pe Nichita Stănescu drept model etic. Dar trecând în revistă prejudecăţile ce «rulează» (reducându-l, nedrept, la ipostaza de poet carismatic sau, mai rău, de «beţiv fluşturatic»), trebuie, cu necesitate, să zăbovim asupra cărţilor sale, a modelului poetic propus şi impus. Redescoperirea lui Nichita, dreapta lui aşezare în timp urmează. Revoluţia poetică pe care a iniţiat-o nu-l scuteşte însă de o «posteritate dificilă» […], în pofida ofrandelor aduse de alaiul nichitologilor, conservându-i amintirea într-o memorie tandră. Totuşi, Nichita Stănescu nu este un autor de o generaţie. Şi nu poate fi discutat doar invocând isprăvile bahice, celebrele dicteuri, dispoziţia histrionică” (p.12). Criticul însuşi nu întreprinde o asemenea analiză a textelor stănesciene decât parţial, trimiţând în schimb la cărţile celor care au făcut-o deja: Ştefania Mincu, Vasile Spiridon, Theodor Codrenu, Eugen Simion şi alţii.
În tot, volumul lui Adrian Dinu Rachieru e de citit şi de luat aminte, fiind un veritabil ghid care promovează luciditatea şi bunul-simţ critic, lucru destul de rar în peisajul literar actual.