La începutul lunii mai 1937, de Ziua cărţii, în faţa standului unde se afla Mircea Eliade, se îngrămădiseră peste o sută de oameni, în marea lor majoritate tineri. Autorul semna autografe pe exemplarele recentului său roman intitulat Şarpele.
Afluenţa aceasta deosebită era, poate, şi un semn de solidaritate cu scriitorul, împotriva căruia Ministerul Educaţiei emisese un comunicat de înlăturare din învăţământ datorită… literaturii sale pornografice.
Eliade relatează în memorialistică geneza ultimei sale cărţi, scrisă în zece nopţi, între unsprezece şi patru dimineaţa. În zori, editorul îşi trimitea emisarul ca să ducă direct la tipografie cele 20 de pagini scrise în timpul nopţii.
“Despre simbolismul şarpelui dispuneam de un material folcloric şi etnografic considerabil şi, cu toate acestea, nu l-am consultat. Poate că dacă mi-aş fi dat osteneala, simbolismul din Şarpele ar fi fost mai coerent, dar atunci, probabil, invenţia literară ar fi fost stânjenită…
Experienţa Şarpelui m-a convins că actul liber de creaţie literară poate releva anumite înlesniri teoretice.
Într-adevăr, numai după ce am citit Şarpele în volum, am înţeles că în cartea aceasta rezolvasem, fără să ştiu, o problemă care mă preocupa de mult şi pe care de-abia în Traité am expus-o oarecum sistematic. Şi anume, problema irecognoscibilităţii miracolului, faptul că intervenţia sacrului în lume e camuflată întotdeauna într-o serie de „forme istorice”, de manifestări care nu se deosebesc, aparent întru nimic de milioanele de manifestări cosmice sau istorice”. 1)
Şarpele, ca simbol al virilităţii, a fost demonstrat de Eliade în studiile sale de istorie a religiilor, e stăpânul femeilor.