În toamna aceasta, Paul Cernat a publicat, la Cartea Românească, volumul Avangarda românească şi complexul periferiei. Primul val, plecând de la teza cu care a obţinut, la Universitatea din Bucureşti, titlul de doctor summa cum laudae. Făcându-şi loc printre surprinzător de abundentele tratări ale avangardismului în critica şi istoria literară postbelică, cartea aduce o perspectivă nu doar nouă în ceea ce priveşte obiectul său, ci şi interesantă în raport cu evoluţiile mai recente ale literaturii noastre (cu ale cărei încercări de a-şi depăşi complexele Paul Cernat se înfruntă în calitatea-i de critic de întâmpinare). De altfel, în pofida titlului, lucrarea îmbină, inevitabil, două fire principale, căci istoria avangardei privită prin prisma „complexului periferiei” (pe urmele lui Mircea Martin) este însoţită de menţionarea constantă a receptării de către exegeţii postbelici, ei înşişi purtători ai complexului.
Avem de-a face cu o lucrare de istorie literară, în care criticul este pus în umbră (de unde intervine totuşi, oportun, de pildă când compară versurile scrise pe la 1913 de Vinea şi Tzara sau când încearcă o revalorizare a prozei lui Jacques G. Costin, prea repede clasat până acum printre epigonii urmuzieni). Uneori citatele din revistele vremii sunt montate unul după altul, fără vreo apreciere din partea autorului, care sacrifică, la acest nivel, originalitatea (desigur, nu în felul lui Paul Cornea, coordonatorul tezei cernatiene, care, epuizându-şi originalitatea în perioada de aur a proletcultismului, a publicat apoi excelente compendii), dar sporeşte credibilitatea demersului documentaristic. Abundenţa de informaţii nu face cartea scorţoasă şi ilizibilă, ci, dimpotrivă, o dată cu o benignă desvrăjire (de sub iluzia, întreţinută mult timp de istoricii literari, a perfectei sincronizări), ne facilitează apropierea şi înţelegerea fenomenului avangardist.