Mircea Horia Simionescu a fost, alături de prietenii săi din adolescenţă Radu Petrescu şi Costache Olăreanu, scriitorul prin excelenţă. În timp ce erau elevi la Liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, ei „publicau” volume de poeme şi reviste în exemplar unic, scrise de mână şi la maşini de scris de la începutul secolului XX. Dar destinul a făcut ca cei trei membri ai Şcolii de la Târgovişte să debuteze în volum după vârsta de 40 de ani. A fost alegerea lor programatică, dar au reuşit astfel şi să traverseze obsedantul deceniu.
MHS era un tipicar, un scriitor unic prin Dicţionarul lui onomastic, dar şi prin alte romane şi cărţi cu totul şi cu totul originale. Prozatorii optzecişti au descins în mare măsură din …mantaua lui. Mulţi dintre ei, printre care regretaţii Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, au recunoscut acest lucru.
I-am citit cărţile de la început, dar pe om l-am cunoscut abia în anii ’90 la Festivalul Moştenirea Văcăreştilor de la Târgovişte, unde era preşedinte de onoare în fiecare an. La împlinirea vârstei de 70 de ani i-am dedicat un număr special al revistei Calende pe care l-am lansat la sărbătorirea sa la festivalul de mai sus. Era fericit. Era un om de-o civilitate impecabilă, dar şi de o căldură rar întâlnită la scriitori. Avea un mod aparte de a se alinta. În ultimii cincisprezece ani n-a mai fumat, trăgea mereu dintr-o pipă stinsă. Se plângea că nu mai poate scrie: „De când m-am lăsat de fumat nu mai pot scrie. Îmi lipseşte peretele de fum dintre mine şi lume să mă pot concentra…” Era o justificare frumoasă, dar el avea rubrici în reviste, publica mereu cărţi, în Litere a ţinut rubrică până când s-a stins. Îl vedeam rar, dar întâlnirile decurgeau ca şi cum ne-am fi despărţit cu o zi în urmă. Mai vorbeam la telefon, dar când i se ivea ocazia, scria un bilet de pe unde se afla.
O dată, directorul Bibliotecii din Curtea de Argeş l-a abordat într-un anticariat din Bucureşti. L-a rugat pe bibliotecar să-mi aducă un bilet, pe care l-a scris acolo, pe spatele unei cărţi de vizită găsită într-o carte. Avea un scris, după cum se vede, frumos, ca şi literatura sa, ca şi viaţa sa.
Rămân cu imaginea unui mare scriitor şi a unui om cald şi generos.
Aşa sărăceşte literatura română. În mai puţin de două săptămâni s-au stins trei scriitori importanţi, trei voci inconfundabile ale scrisului românesc din ultima jumătate de veac. Iar în loc nu ştim ce se va pune. Fie-le postumitatea fericită!