Ion Zubaşcu din „podul ţării”

Am ajuns, în fine, la vârsta la care cred că “ceea ce ştiu cu certitudine e că nu  ştiu nimic”. Cea a deprimării. Ştiu că în curând  nu mai am neam, nu mai am limbă, nu mai am credinţă. Am rămas, totuşi, doar cu frica de Dumnezeu. Ceea ce mă deprimă, ceea ce e în aer, e o  frică preelectorală a neamului.
 Ce se mai alege  de  noi?! Încotro alunecăm!? Se spune că şobolanii simt totul, au în instinct simţul catastrofei. Am curajul să afirm că poeţii sunt  un fel de  şobolani ai societăţii, ei simt  înaintea celorlalţi cum şi când vine catastrofa. Nu o pot explica, explicita dar ea se vede, se “citeşte” în depresiile lor, în nevroza lor, în irascibilitatea lor. Învăţaţi să nu mai citiţi în cafea, în  palmă, în stele, ci doar  în sufletul Poeţilor. Iar dacă nu ai un Poet prin preajmă, cumpără-l! Merită măcar pentru a intui viitorul.
Ba, unii Poeţi chiar  mor din asta. Din hipersensibilitate socială. Poetul Ion Zubaşcu e un exemplu, prin moartea lui recentă. Ea ne prevesteşte multe rele. Ion a făcut  în ultimii ani un apostolat incredibil. Incredibil pentru valoarea lui de ziarist, confirmată şi răscomfirmată la Flacăra, EvZ sau, mai pregnant, la România Liberă. A suportat un şomaj sau un fel de semi-şomaj pentru convingerile lui. Pentru fanatismul unor  idei în care a crezut. Pentru că efectiv a fost dat afară, aruncat în stradă. De aici cred eu că Ion Zubaşcu a  început să moară câte puţin. Chiar dacă, atunci când  îl întâlneam, brava cu timpul lui liber pe care îl avea la dispoziţie. Minţea vizibil. Un jurnalist de cotidian e ca un biciclist de cursă lungă: şi în somn dă din picioare, pedalează.
Eu, apropo, cu multe din poziţiile şi bătăliile duse de Ion  la RL,  nu am fost de acord. Dar asta e democaţia adevărată, asta e  prietenia: să te-nţelegi cu adversarul de idei, să îl iubeşti, sau să îl respecţi. Mereu ne certam, contraziceam dar nu ne uram.
Prietenia  mea cu el a fost mai  întâi una omenească, aş spune clasică, apoi una de idei.