Frumoşii nebuni ai marilor oraşe au umblat şi poate mai umblă încă şi pe străzile Piteştilor. Iar îngerul a strigat de trei ori şi pe valea Argeşului.  
Printre multele lui şcoli începute şi abandonate, Fănuş Neagu a poposit şi la Câmpulung. Dar ca şi cum ar fi supt la sânul ştimelor apelor şi ar fi fost crescut de ele în stufărişuri de papură şi ţipirig, printre cuiburile de pelicani şi bârlogurile de lupi, pe vremea haiducului Terente, Fănuş Neagu rămâne prin excelenţă scriitor al unui spaţiu acvatic, chiar când este vorba de întinsul Bărăganului, pentru că şi peste el joacă despletite iluziile fetelor morgane, prevestind, de fiecare dată, naşterea altui timp în răsturnări catastrofale: Vara buimacă se întinde peste toată ţara şi nu ne-am vindecat de buimăceală nici în ziua de azi.
 Cu câte ceva din Sadoveanu, Zaharia Stancu şi poate mai mult din Mateiu Caragiale, în hârjoană cu Eugen Barbu, Fănuş Neagu nu rămâne tributar nimănui. De ai găsi în drum o pagină fără titlu, fără semnătură, ai şti că este a lui. Pe de altă parte, cei care au căutat să-l imite, din dragoste sau din interes, nu au reuşit decât nişte copii palide şi s-au lăsat de meserie. În generaţie şi cu afinităţi cu Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Băieşu, fiecare dintre ei rămâne o personalitate absolut originală.
Aşa e făcută lumea: uneori vin pe pământ nişte inşi, parcă pentru ca să nu mai plece. Alţii par pasageri pe aici de cum se ridică în picioare. Mereu firavi, mereu apatici, mereu în suferinţă, mereu fără bucurii. Fănuş Neagu a fost tipul omului robust, care să ţină la tăvăleală. De altfel, nici nu se cruţa. Gurmand la Katanga, chiar cu tartine de carne crudă, tocată şi amestecată cu mirodenii, bea zdravăn şi ţinea la fel. Un fel de Ivan Turbincă ce nu se temea de moarte, pentru că o ţinea vârâtă în burduf. Atât de masiv şi de blajin, încât îl comparam cu Sadoveanu. Rubicond, jovial, bonom, nu avea duşmani, decât din invidie, pe care îi rodea năduful pe dinăuntru. Prieten cu scriitori, cu artişti, cu sportivi, cu cântăreţi, cu generali, cu activişti, cu chelneri, cu haimanale, ajunsese un spirit dominant şi adulat fără rezerve. Cele câteva volume ale Cărţii cu prieteni nu erau decât un început. Ar fi putut să scrie biblioteci întregi pe această temă. Dar mai presus de toate, romanele şi povestirile lui, cu personaje sucite şi răsucite, cu totul atipice, sfidând principiul tipicului în artă şi literatură, impus cu forţă de lege.
De multe ori, când citeşti o carte clasică, te dumereşti de la primele pagini cum vor evolua personajele. La Fănuş Neagu, totul e surpriză. Poate şi pentru el. Iar evenimentele literare se rostogolesc în avalanşă pe fiecare pagină, de nu mai ai timp nici să respiri. Specialiştii au încercat să-i clarifice locul în istoria literaturii. Dar el nu încape în nici un tipar. Înaintea istoriei literare şi paralel cu ea în acelaşi timp, rămâne o superbă ciudăţenie. Oricum, părea o prezenţă fără sfârşit, pe care nu o puteau destrăma noile generaţii optzeciste, postmoderniste sau cum s-or mai fi numind.
Dacă nu ar fi existat Ningea în Bărăgan, Dincolo de nisipuri, Somnul de la amiază, Vara buimacă şi mai ales Îngerul a strigat sau Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, piesele sale de teatru şi scenariile de film ca Echipa de zgomote, Zile de vară, Lumină de iulie, Vremea zăpezilor… ar fi rămas nişte creaţii onorabile. Pe de altă parte, cititorul grăbit şi cucerit de balonul umflat, bătut deasupra gazonului, îl cunoaşte pe autor mai mult din cronicile lui sportive, profesioniste, suculente, umoristice, caustice când era cazul, publicate în presa timpului şi înghiţite pe nerăsuflate. Redactor la Scânteia tineretului, Amfiteatru, Luceafărul, ani de zile nu s-a împovărat cu nici o şefie, refuza orice promovare în funcţii de răspundere, îşi lua libertatea să scrie ce vrea şi cum vrea, chiar despre exilul Doamnei Mareşal Antonescu, despre năpasta satelor prin cooperativizarea agriculturii. Se mulţumeşte cu ce pică de la Fondul Literar, cu casa de creaţie de la Mogoşoaia, cu premiile pe care le primeşte din când în când, cu prieteniile în care mai mult dă decât primeşte, cu conclavurile de cramă, plus cronicile unor autori de valoare, ca Eugen Simion sau Nicolae Manolescu. De-abia mai târziu acceptă să i se încredinţeze funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, atras de o experienţă inedită, dar şi să intre într-un altfel de joc. Dar nu tot joc era primirea în Academie. Niciodată nu a trăit alt eveniment cu atâta convingere şi solemnitate.
Fiinţă perisabilă în trup şi el, boala îl răpune. Se spune că a avut de suportat dureri cumplite. Până într-o zi când îngerul a strigat încă o dată. A strigat şi l-a chemat. Şi pentru prima oară, fostul elev de şcoală militară, care nu executase nici un ordin în viaţa lui, a pornit în marş la comandă. Spre o destinaţie unde îşi va găsi şi îşi va aştepta prietenii. Celebritatea i-a rămas aici, pe pământul neaoş românesc, din care a fost plămădit.