th. pallady - flori de soc
 
La moartea poetului

Adrian Păunescu şi-a trăit viaţa cu o intensitate maximă: implicat, vulcanic, pasionat uneori până la extrem, cu greşeli omeneşti, dar şi cu generozităţi de înger, apărând valori de netăgăduit, dar şi cauze pierdute.
Chiar dacă nu ar fi scris un rând, Adrian Păunescu tot ar fi rămas în cultura română; viaţa sa a fost, cu toate cele bune şi mai puţin bune, închinată culturii, în sensul cel mai generos al acestui cuvânt. Dar Adrian Păunescu a scris. A scris aşa cum respira, a scris în ritmul bătăilor inimii, a scris cu învolburarea unui sfârşit de veac. Şi a scris, mai ales, cu dragoste. Iar dragostea e cea care mişcă soarele şi celelalte stele.
Istoria unei secunde s-a încheiat, urmează istoria eternităţii! Pe patul de spital, poetul şi-a cerut iertare şi şi-a luat rămas bun. Este un semn al înţelepciunii şi al împăcării. Poeţii nu sunt sfinţi. Poeţii sunt doar zugravii icoanelor sfinţilor.
Adrian Păunescu, Dumnezeu să te odihnească în pace!

Ministrul Culturii, Kelemen Hunor

Din ultimul omagiu adus poetului
 
Adrian Păunescu, spăşit, pus la zid, în spirit creştin, a făcut tot posibilul ca scriitorul român să aibă după Revoluţie, prin lege, o jumătate de pensie în plus sau o indemnizaţie de merit. Paradoxal, Păunescu „cel scuipat la Revoluţie” a fost singurul scriitor ajuns în parlamentul postcomunist care s-a gândit să îmbunătăţească nivelul de trai al scriitorului. Natural, primii profitori ai indemnizaţiilor de merit au fost cei mai vocali duşmani ai lui, începând cu Liiceanu. Fără Păunescu, azi scriitorul român ar fi fost ultimul om, ajuns la 60 de ani.  

Liviu Ioan Stoiciu

2010-11-01T16:00:00+02:00